Luna ianuarie se dovedeşte a fi luna marilor confuzii politice. USL nu ştie dacă vrea să mai continue ca alianţă, dreapta nu ştie în ce formulă va continua, nu se ştie cine va candida la alegerile prezidenţiale. Nu ştim nici cum va arăta noua Constituţie şi nici măcar cine o va redacta sau care va fi pragul de validare la referendum.
Despre regionalizare ştim doar că trebuie realizată, dar nu avem nici un proiect clar. Legea electorală trebuie modificată, toate partidele par a fi de acord în această privinţă, însă nu există un mimim consens asupra sistemului de vot.
Practic, toate elementele care definesc un regim politic sunt puse sub semnul întrebării. În aceste condiţii, cum poate funcţiona un regim care se auto-devorează şi trăieşte într-o continuă negare?
Răspunsul este unul singur: nu are cum să funcţioneze. Din acest motiv apare un veritabil ambuteiaj politic: instituţiile nu funcţionează nici măcar atunci când li se cere să lucreze la parametrii normali (vezi cazul ICR) şi, pe cale de consecinţă, nici atunci când se impune să reacţioneze în condiţii de maximă alertă (vezi comunicarea în cazul românilor victimele terorismului din Algeria).
CSM nu mai poate funcţiona, în condiţiile în care membrii săi au ajuns la cel mai ridicat nivel de neîncredere existent într-un mecanism colegial la ora actuală în România. Instituţiile sunt paralizate nu din cauza lipsei de bani, ci datorită neîncrederii absolute din interiorul lor. La locul de muncă, unii angajaţi se uită la Antena 3, alţii la B1, iar ceilalţi (majoritari) aşteaptă impasibili sfârşitul programului.
Pe acest fundal care seamănă, mai degrabă, cu o atmosferă de sfârşit de epocă (ori poate chiar este), nimic nu mai poate să surprindă. Ideea organizării simultane a alegerilor pentru Parlamentul Europen şi a celor prezidenţiale ar fi trebuit să nască o reacţie c