Leonard Zăicescu, supravieţuitor al pogromului de la Iaşi din iunie 1941, vorbeşte despre ce este mai întunecat şi necunoscut în Holocaustul românesc. Demenţa antisemită a secolului trecut l-a lăsat pe Zăicescu orfan la doar 14 ani. Sursa: Răzvan Vălcăneanțu

Tatăl său şi bunicul patern au fost asasinaţi fiindcă erau evrei. „Fugi! Şi nu uita, fiule! Nu uita! Dumnezeu să te ocrotească!”, sunt ultimele cuvinte pe care tânărul Leonard le-a mai auzit, printr-o ploaie de gloanţe, în curtea Poliţiei, de la părintele său. La aproape şapte decenii distanţă, Zăicescu încă mai caută un mormânt şi refuză să-şi îngroape drama.

În partea de jos a străzii Păcurari, la numărul 133, într-o curte lungă, cea mai lungă curte din Iaşiul întreg, se înghesuiau unele lângă altele case foarte modeste şi colorate, locuite de oameni săraci şi solidari. Născut în familia unui “cheferist” cu mulţi copii, pierdută printre familiile altor muncitori cu mulţi copii, Leonard Zăicescu a fost ademenit de viaţă cu un început aproape frumos.

În curtea cea lungă, într-un mozaic etnic, trăiau, împreună, români, evrei, unguri, Mehmet, turcul care vindea bragă pe străzi, şi un rus înalt, cu faţa brăzdată de o mustaţă imperială, fost colonel în armata ţarului. Îl chema Grigorie Ivanovici Smirnov şi ajunsese în Iaşi fugind de revoluţia bolşevică. Bogat şi generos, boem rătăcitor, prizonier al unui harem nesfârşit de femei uşoare, purta batiste de mătase, joben cochet şi nu lipsea de la niciun banchet al lumii mondene.

Ghinionist perseverent, Smirnov îşi pierduse averea la ruletă şi alte jocuri de noroc, sfârşind în lumea aceea a sărmanilor, inundată de muzica lui Zavaidoc şi Moscopol, care curgea în valuri din pâlniile gramofoanelor.

“Hienele nu au ce căuta”

Copilăria lui Leonard Zăicescu s-a zguduit brusc şi brutal, cu puţină vreme îna