Din ce sunt făcuţi cei care scriu la ziar? Dintr-o inimă, nişte gânduri, nişte amintiri, nişte visuri, nişte lacrimi, nişte speranţe şi nişte sânge. Câteodată, sângele îl folosesc chiar la scris. Au însă mare grijă ca lucrul acesta să nu se vadă sau să se vadă cât mai puţin. Întâmplarea face ca şi cititorii ziarelor să fie făcuţi tot aşa: dintr-o inimă, nişte gânduri, nişte amintiri, nişte visuri, nişte lacrimi, nişte speranţe şi nişte sânge. Sunt situaţii în care visurile celui care scrie încep să se amestece cu visurile celui care citeşte. La fel gândurile, la fel amintirile, apoi lacrimile, speranţele, sângele.
Din toate aceste motive, celui care scrie nu-i este indiferentă soarta rândurilor pe care le-a scris. El ştie că nu le-a trimis către neant, nici către un cititor colectiv, fără identitate şi fără chip. Dacă ar fi să iau cazul meu, iertaţi-mă că apelez la exemplul personal, dar pe acesta îl cunosc cel mai bine, scriu doar pentru un singur cititor. Deşi pare c-aş face-o o singură dată, scriu acelaşi articol de mii de ori, după cât de mulţi sunt cei care obişnuiesc să-l citească. Ca să fiu şi mai bine înţeles, nu scriu pentru toţi la un loc, ci pentru fiecare-n parte, încăpăţânându-mă de fiecare dată să cred că unuia, măcar unuia dintre aceştia, scrisul meu îi va produce o bucurie. Poate singura din ziua sau săptămâna aceea.
Atunci când cineva îmi trimite, într-o formă sau alta, un cuvânt de mulţumire, e rândul meu să mă bucur. Şi pentru mine bucuria aceasta poate fi singura din toată săptămâna. Probabil nu ştiai, dar noi doi plângem cu aceleaşi lacrimi, omule! Prin urmare, mă doare tot ce te doare. Habar n-ai de câte ori ne împrumutăm amintirile! Ţie îţi este dor de părinţi în locul meu. Mie îmi fuge gândul spre prima dragoste în locul tău. Împărţim adesea nu doar aceleaşi dezamăgiri şi aceeaşi singurătate, ci şi aceleaşi speranţe şi