Demnitatea actiunii politice se verifica prin luciditate, coerenta si consecventa. Este exact ceea ce asigura relatiei din Romania si Statele Unite calitatile durabile dobandite in ultimii ani. Ma gandesc la intreaga politica externa de de dupa 11 septembrie 2001 cand, de o maniera non-partizana, fortele politice din Romania care formeaza ceea ce se cheama the mainstream s-au pronuntat, fara ambiguitati, in favoare actiunilor occidentale de rezistenta impotriva terorismului si sustinere a democratizarii in regiuni extrem de volatile. Aceste actiuni nu se desfasora fara costuri, inclusiv dureroase sacrificii de vieti omenesti. Dar este vorba de mize vitale pentru viitorul valorilor in care cred democratiile liberale. Conciliatorismul in raport cu miscarile radicale anti-democratice s-a dovedit intotdeauna o carte pierzatoare. Presedintele Traian Basescu nu a facut niciodata vreun secret din faptul ca parteneriatul stratetegic cu Statele Unite constituie o axa principala a politicii externe romanesti. Pot exista uneori puncte de vedere diferite in anumite chestiuni punctuale, lucrul este firesc in cadrul unei stranse cooperari politico-militare, dar in ansamblu intre Bucuresti si Washington exista o convergenta de viziune asupra prioritatiulor strategice din lumea contemporana. Amplasarea scutului strategic anti-racheta pe teriroriul Romaniei este, cum scriam in revista “22″ in momentul anuntarii acestei decizii, un moment egal ca semnificatie cu intrarea Romaniei in NATO. Revoolutiile din 1989 au fost expresia dorintei popoarelor supuse experimentului totalitar comunist de a reveni in Europa, de a-si regasi si de a-si reafirma traditiile democratice suprimate in deceniile anterioare. In 1989, visul expansionist sovietic a primit o lovitura mortala.

Sunt unii care se indoiesc de adevarul cuvintelor lui Vaclav Havel care definea NATO drept o alianta in numele