În ultimii ani, am avut probleme cu personajul pe nume Constantin Argetoianu. Şi nu atît cu el, cît cu studenţii juni, dispuşi să creadă tot ce Argetoianu a lăsat scris. Om politic străin de scrupule şi, mai ales, memorialist - în opinia mea de geniu, deşi deloc obiectiv -, Argetoianu ne-a transmis o imagine a sferei politice româneşti ce va servi mereu foarte bine celor dispuşi să demonstreze că politicienii noştri din interbelic erau, în mare, o adunătură de canalii. După cum a şi servit în anii comunismului, cînd fragmente din memoriile lui - apărute integral abia după '90, evident - au fost publicate în revista de popularizare a istoriei, cu un mare tiraj. Argetoianu este omul care în 1917, pe cînd ţara trecea prin clipe grele, iar armata şi regele erau în retragere în Moldova, se relaxa în cafenele şi în casele prietenilor din Iaşi jucînd maus şi bridge, sau se deplasa la Odessa pentru a se întîlni cu Mihail Bujor, rebelul comunist cel mai autentic al României în acel moment. El e omul căruia i se atribuie celebrele cuvinte - foarte plăcute de istoriografia tendenţioasă din anii comunismului - Unde găseşte Regele lichele mai mari ca noi?, cum ar fi spus el prin 1932, despre sine şi despre Nicolae Iorga, în faţa criticilor venite la adresa guvernului pe care-l conduceau. În 1945-46, intoxicat de sovietici cu tot felul de complimente, nutrea iluzia că s-ar putea întoarce în ţară pentru a fi Salvatorul, în condiţiile în care partidele tradiţionale - pe care le cunoştea, oricum, ca nimeni altul - treceau prin focul atacurilor furibunde venite dinspre comunişti. Burton Berry, unul dintre reprezentanţii SUA în România, îl descria drept un "cal de cursă lungă al oportunismului politic" - asta în momentul în care Argetoianu (fost cu Averescu, fost cu Maniu, fost cu Brătienii, fost cu Iorga, fost cu Carol al II-lea) şi-a lansat noul său partid atoatepacificator, U