Când e rostită pe un ton sobru de către un venerabil om de stat al unei democraţii avansate pentru a descrie starea financiară a ţării sale, sintagma "urgenţă totală" este şocantă. Cel care a spus aceste cuvinte apocaliptice este fostul premier spaniol Felipe González.
După „Grexit", „Spexit" şi „Spanică" sunt noile cuvinte intrate în vocabularul europenilor şi devenite parte a realităţii psihologice care ghidează pieţele.
Peste 50 de miliarde de euro au fost retrase din băncile spaniole şi scoase din Spania luna trecută - şi asta înainte ca cea mai mare bancă a ţării să fie naţionalizată. Nimeni nu pare să se amăgească cu gândul că efectul prăbuşirii economiei spaniole poate fi atenuat sau depăşit, aşa cum ar putea fi falimentul Greciei.
Nu discută nimeni despre măsuri de protecţie, sau despre a lăsa Spania să iasă din euro, sau despre recapitalizarea sistemului bancar european pentru a compensa pierderile pe care acesta le-ar suferi. Nu. Asta este situaţia.
Cancerul s-a extins acum la organele vitale ale UE. Spania nu este o ţară mediteraneeană periferică. Nu e un jucător nesemnificativ în proiectul politic al UE. Nu e un pasager marginal care călătoreşte gratis, alături de ceilalţi, în trenul euro.
Nu numai că economia sa este atât de mare încât este indispensabilă, dar legăturile sale cu Italia fac ca economia italiană (care este a treia cea mai mare în UE) să fie compromisă fatal de căderea Spaniei. „Itexit" este aproape de nepronunţat, aşa că poate e bine că nici nu va fi nevoie, niciodată: după „Spexit" nu va mai rămâne un loc din care cineva să plece.
Oricât de mult ar insista politicienii din Bruxelles, Roma, Londra şi Washington, Angela Merkel nu va permite BCE (de fapt, Bundesbank) să tipărească bani pentru a absorbi datoriile Spaniei, Greciei sau Italiei. Nu numai că nu ar respecta dorinţa electoratului germa
