Sunt adepta doctrinei liberale. Nu neapărat şi a Partidului Liberal de la noi, care este mai degrabă o formaţiune conservatoare. Întrucât o dată mi-am dat votul pentru acest partid, e firesc să-i urmăresc activitatea.

Prin 2007, această grupare politică îl avea ca locomotivă pe Dorin Chirtoacă, un tânăr cu idei noi şi proaspete pentru o ţară încremenită în epoca interminabilă a lui Voronin. Peste doi ani, acest partid, dus de val, a ajuns la guvernare. Şi asta graţie încrederii pe care şi-au pus-o o bună parte din tineri în această mână de oameni zişi liberali. Întâmplarea a făcut ca liderul formaţiunii, Mihai Ghimpu, să deţină chiar şi interimatul funcţiei de preşedinte al republicii mai bine de un an de zile.

Dacă înainte de a ajunge la putere PL promitea schimbarea şi era fresh, începând cu 2010 promisiunile au fost uitate, iar liberalii noştri ne-au demonstrat nu o dată cât de liberali sunt de fapt. Nici Dorin Chirtoacă de azi, considerat pe vremuri unul dintre tinerii care vor schimba clasa politică de la Chişinău, nu mai gândeşte şi vorbeşte cum o făcea odată. Parcă grăieşte altcineva cu gura lui. Poate că aşa a fost dintotdeauna, iar când a venit la guvernare şi-a dat arama pe faţă? Sau poate influenţa unchiului său l-a marcat profund? Cert e că demult nu e tânărul acela occidental care apăruse pe scena politică.

E adevărat că datorită lui Ghimpu, cu toate bizareriile lui, au fost condamnate crimele regimului totalitar comunist din RSS Moldovenească. Tot el a fost cel care a emis decretul prin care ziua de 28 iunie 1940 a fost declarată zi a ocupaţiei sovietice. Două gesturi reparatorii, pe care doar el a avut curajul să le promoveze.

În ultima vreme însă acest partid a devenit destul de palid. Mi-e şi milă uneori de scriitorul Ion Hadârcă, cel care este pus în situaţia de a vorbi în metafore lucruri pe care nu este