În condiţiile unui tenis de un nivel niciodată atins în trecut şi în care jucătorii clasaţi în primii cincizeci din lume sunt de valoare foarte apropiată, mentalul este cel care face diferenţa.

Nu mai ţin minte de câte ori, în timpul partidei din finala de la Wimbledon, m-am gândit la vorba lui Radu Cosaşu despre mental. Am recapitulat şi alte partide cum ar fi acelea dintre Borg şi McEnroe de pe vremuri îndepărtate sau dintre Nadal şi Djokovici de vremuri apropiate. Nu le-am uitat nici pe acelea dintre Federer şi Nadal de la Wimbledon din 2008 sau dintre Federer şi Haas de la Roland Garros din 2009. În toate a câştigat jucătorul care a avut un mental mai bun. Dar nici una n-a pus mai mult în evidenţă importanţa conceptului psihologico-etico-sportiv pe care gândirea contemporană îl datorează lui Radu Cosaşu decât finala de duminică de la Wimbledon.

În condiţiile unui tenis de un nivel niciodată atins în trecut şi în care jucătorii clasaţi în primii cincizeci din lume sunt de valoare foarte apropiată, mentalul este cel care face diferenţa. Cine ar fi crezut, după ce s-a impus la Roland Garros contra tuturor pronosticurilor şi a ajuns în finala de la Wimbledon conform tuturor pronosticurilor, Federer va trebui să facă faţă unui Roddick la cub, pe cât de motivat, pe atât de constant, două însuşiri pe care nu le-am remarcat la american înaintea finalei cu Murray de vineri? Şi că imensul talent al elveţianului, incomparabila lui capacitate de a reveni din situaţii pierdute de toţi ceilalţi tenismeni din lumea de ieri şi de azi (poate doar Agassi din finala de la Roland Garros din 1999 să stea alături!), vor avea nevoie de ceva în plus, de un minuscul grăunte de energie morală, ca să-i aducă o victorie pe care Roddick o merită în egală măsură?

Acum nu mai e nicio îndoială că Federer este cel mai mare tenismen din istorie. Şi dacă la ta