Dilemele – cel puţin cele lingvistice – în ceea ce priveşte a fi ţigan par a se fi rezolvat. După cum probabil ştiţi, noile ediţii ale dicţionarelor limbii române vor fi mai selective în raport cu unele definiţii ale cuvîntului ţigan considerate (pe drept) ca fiind denigratoare. Va rezolva acest lucru integrarea tuturor ţiganilor în normele civilizaţiei? Nu, evident. De regulă, propăşirea unei comunităţi (oricărei comunităţi – fac precizarea, pentru suspicioşi, că tot ce spun e valabil pentru orice etnie) aşadar vine din educaţie, şi nu din piruete de dicţionar. Indiferent de ce va scrie DEX-ul, vor exista în continuare ţigani care vor pune mîna pe carte (sînt gata să vă prezint studenţi din această etnie de care veţi fi mîndri), după cum vor fi unii care vor pune mîna mai curînd pe altceva, nu neapărat al lor. Vor fi unii care-şi vor da copiii la şcoală la 6 ani şi vor fi alţii mai înclinaţi în a-şi da fetele spre măritiş, cam pe la aceeaşi vîrstă.
Nu voi relansa aici dezbaterea despre ce înseamnă a fi ţigan în România (sau în Bulgaria, în Cehia, în Franţa ş.a.m.d.). Ci doar vă propun să ne reamintim despre ce înseamnă, în limba română, a fi ţăran. Mai direct spus: cuvîntul ţăran a strîns, pe firul secolului al XX-lea românesc, o formidabilă încărcătură peiorativă. Potrivit unui clişeu ipocrit şi netrebnic, ţăranul este, în mintea unora, partea mai bleagă a românităţii. A fi ţăran însemna a nu şti ce-i acela automobil (în anii ’20), a nu şti cum funcţionează un fermoar (în anii ’40), a nu şti ce face frigiderul (în anii ’60) şi a nu avea jeans-i, postere cu Kim Wilde şi casete video cu Chuck Norris (în anii ’80); şi multe altele, pînă-n ziua de azi – multe dintre ele de rău.
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea
