Finanţarea nu merge în Europa şi semnele nu sunt bune. Europa depinde de creditul bancar mult mai mult decât SUA. În timp ce pe Continent băncile asigură peste 70% din finanţarea companiilor, peste Ocean ponderea pieţei de capital urcă la peste 60%.
În SUA curăţarea băncilor a avut loc (programul TARP) în largă măsură, în timp ce în Europa treburile lâncezesc. Nevoia de a respecta prevederile Basel III în materie de capital propriu şi lichiditate nu ajută creditarea pe termen imediat. Estimări pun activele băncilor europene la cca 3,5 ori PIB-ul zonei euro, faţă de un raport de 1 la 1 în SUA, sau 2 la 1 în Japonia şi Canada. De aici şi presiunea acută de dez-intermediere (deleveraging), care are ţine cont şi de posibile noi şocuri în economia globală (de pildă, când Fed-ul va termină injecţiile de lichiditate). În Europa, în zona euro, asistăm la o fragmentare a pieţelor bancare, cu ţări în care costul creditului este multiplu faţă de media din altele. Cele mai vitregite sunt IMM-uri, care sunt furnizoare de numeroase locuri de muncă.
Contextul general este reflectat de un mecanism de transmisie defect, de „capcana lichidităţii”, care conduce la încetinirea plăţilor, la creşterea arieratelor. Mecanismul de transmisie defect priveşte costul creditului ridicat şi, mai ales, reticenţă în a acorda credite. De aici au rezultat încercări neconvenţionale de stimulare a creditului comercial în Marea Britanie, Italia, Franţa, etc.
În România situaţia este mai complicată din cel puţin două motive:
- sectorul bancar este în proporţie de 90% dominat de grupuri străine, care sunt în perioada de deleveraging şi îşi reduc expunerea faţă de diverse pieţe. Cuvinte frumoase cum pronunţă şefi de bănci ce vizitează Bucureştiul nu pot oculta cifre care grăiesc singure - chiar dacă există diferenţe între bănci;
- piaţa de capital autotohtonă este mai firavă d