Declaraţia lui Mutu despre golul pe care nu l-a înscris e mai mult decît îşi poate închipui autorul ei

“Dau gol Stelei şi-l dedic dinamoviştilor!”. Adrian Mutu e tribal cu o uşurinţă automată, plină de cursivitate. Declaraţia e un motto. E deviza care descrie perfect ierarhia mentală a fotbalului românesc sau, mai bine zis, a vieţii româneşti, reflectată şi amplificată în fotbal. Declaraţia stupidă a lui Mutu e rezumatul fulgerător al unei fixaţii care pune, întotdeauna, ceva mărunt şi înrăit înaintea lucrurilor cu adevărat importante. E acel fel de a fi veşnic neatent la performanţă, dar veşnic atent la paguba, umilinţa şi ruşinea pe care le poţi arunca în obrazul “neamului” advers.

În cele din urmă, această pasiune slinoasă pentru răul vecinului e mai importantă decît orice, devine centrul vieţii şi livrează în serie oameni talentaţi care-şi ratează anvergura. Mutu e un caz strălucit şi trist. Desigur, Mutu nu e titularul acestui minister dărăpănat pe care îl slăvesc şi slujesc, prin rotaţie, toţi ceilalţi, copiii “neamurilor” adverse. Războiul meschin al celor juraţi să fie, pe viaţă, prin orice mijloace, oriunde în lume, “cîini” sau “anti-cîini” e o ocupaţie de şomeri ai valorii. Un talisman interlop şi o bucurie în care pasiunea nu creşte niciodată mai mult de-un stînjen şi se mulţumeşte cu locuri întunecoase sau izbînzi infime. Cazinoul în care trişează Piţurcă şi dinamovismul prin corespondenţă al lui Mutu comunică printr-un tunel subteran. Foarte subteran.

În ultima etapă a campionatului englez 1973-‚74, marele Dennis Law a înscris cu un călcîi perfid golul care a retrogradat-o pe Manchester United. Law juca la Manchester City, de mai puţin de un an. Pînă atunci, jucase, vreme de 11 ani, la United. Cîştigase acolo titlul de Fotbalist European al anului 1964 şi plecase la City, “neamul” advers, ca să încheie cumva cu fotbalul. Cumva, d