„Adevărul“ vă spune povestea orfelinatelor-mamut din vremea lui Ceauşescu şi a ororilor pe care acestea le-au lăsat în urmă. E vorba despre o viaţă începută în genunchi. Politica pronatalistă practicată de regimul comunist prin interzicerea avorturilor a dus la creşterea masivă a numărului de copii în România într-o perioadă scurtă de timp. Sistemul „noului cetăţean“ visat de către autorităţile vremii se prăbuşea repede, iar statul era nevoit să intervină în sprijinirea familiilor care nu îşi permiteau să crească un număr mare de copii, promiţând să-şi asume responsabilitatea legală pentru aceştia.
Celebrele „orfelinate", organizate într-o reţea de instituţii-mamut, aveau personal puţin şi slab specializat. După vârsta de trei ani, copiii erau plasaţi în diverse instituţii, în funcţie de grupa de vârstă, fără a se lua însă în considerare preferinţele individuale şi menţinerea fraţilor împreună.
Rezultatul acestui proces continuu de „dezrădăcinare" de lângă locuri familiare şi prieteni, dar şi lipsa personalului specializat în îngrijire au traumatizat pe viaţă nenumăraţi copii. Deşi nu există date statistice clare, se estimează că, la începutul anului 1990, în România orfelinatele „adăposteau" aproximativ 100.000 de copii!
Primele măsuri
Prima reformă fundamentală a sistemului de protecţie a copiilor a avut loc nu imediat după Revoluţie, cum era de aşteptat, ci abia în 1997, anul în care a luat fiinţă sistemul de protecţie, iar responsabilitatea pentru funcţionarea acestuia a fost delegată de la nivel central la nivel judeţean. Astfel au fost înfiinţate 41 de Direcţii Judeţene pentru Protecţia Copilului şi câte una în fiecare din cele şase sectoare ale Bucureştiului, responsabile financiar şi operaţional atât pentru copiii aflaţi în dificultate, cât şi pentru instituţiile de ocrotire din raza fiecărui judeţ.
Scopul acestei abordări descent