”Frăţicule, eu i-am zis de când a mers la şcoală: să nu te întorci acasă bătut de vreun coleg, că te bat şi eu! Viaţa e grea, trebuie să dai în ăla care dă în tine, să nu te laşi călcat în picioare. Ăla care e mai puternic, învinge, nu trebuie să ajungă un bleg! D-aia îi zic mereu: dă-i, mă, una peste bot, nu fii fraier!”

Marea alee dintre blocurile turn din Craioviţa Nouă, mahalaua modernizată a Craiovei, cartier unde locuiesc cu familia mea, de peste un deceniu, mi-a oferit iarăşi, în după-amiaza acestei zile, ocazia să fiu martor la încă o frântură din ceea ce înseamnă realitatea vieţii în familia românească. O familie despre care unii declară că o ocrotesc, de la înălţimea poziţiei lor în stat, iar alţii proclamă, prin predici prăfuite şi statistici aiurea interpretate, că este musai creştină şi iubitoare de Dumnezeu. Cum vă spuneam, mă aflam pe marea alee, însoţit de băieţelul meu, Andrei Vladimir, care se bucura de reîntâlnirea cu leagănul lui preferat. În nisipul murdar de resturi de urină şi fecale de maidanezi, copiii mahalalei noastre se jucau veseli şi nepăsători la norii de praf şi plini de microbi ridicaţi în atmosferă de hârjoneala lor copilărească. Mai mulţi băieţei, cam de 7-8 anişori, se alergau şi se împingeau unul pe altul la câţiva metri de leagănul nostru. Unul din ei cade în nisip, împins cu ceva mai multă putere de un coleg de joacă. De pe băncile din preajmă se ridică un tătic masiv, la vreo 30 de ani, ca vârstă. E tuns ”periuţă”, îmbrăcat într-o geacă de piele şi în ”blugi” tăiaţi în câteva locuri. Trage cu sete dintr-o ţigară, se repede între copii şi îl ceartă pe cel căzut, strigându-i în ureche: ”Nu ţi-am zis, bă, să dai şi tu cu pumnul, cu piciorul, când te loveşte vreunul? Dă-i, tată, una peste ochi, că aşa te-am învăţat! Ce eşti bleg! Dă-i în gură, arde-l!”

Copilul, un băieţel firav, timid, îl priveşte speriat. C