TISMĂNEANU: "Evident, problema Răului este indisociabilă de aceea a Binelui."

Totalitarismul ca dictatură a partidului unic inspirat de o ideologie ce se dorea absolut „binefăcătoare“ nu a fost numai o ipostază hipertrofiată a masificării, ci opusul absolut al exerciţiului libertăţii. Subiectul obsedant pentru Hannah Arendt a fost înţelegerea distrugerii gândirii şi a autonomiei civice, aşadar explicarea idiotizării morale în formulele apocrif-grandioase ale nazismului şi bolşevismului. Banalitatea Răului îşi are rădăcinile în dispariţia a două noţiuni esenţiale pentru practica libertăţii: puterea de judecată şi asumarea responsabilităţii pentru faptele noastre. De aici şi efortul ei de a pricepe cum s-a putut ca un Martin Heidegger, de care a fost legată în tinereţe de o legătură afectivă de mare intensitate, să ajungă să celebreze, chiar şi pentru o scurtă perioadă, „grandoarea istorică a naţionalsocialismului“. Corespondenţa Heidegger-Arendt, ca şi cea purtată cu Karl Jaspers aruncă o fascinantă lumină asupra sfâşierilor intelectuale şi morale din acele timpuri sumbre.

Una din cărţile Hannei Arendt poartă titlul „Men in Dark Times“ şi se ocupă de relaţiile dintre intelectuali, revoluţii şi ispitele totalitare. O temă vitală este cea a raportului tensionat, adeseori tragic dintre scopuri şi mijloace. Vremurile întunecate însemnau pentru Arendt acele clipe când şansa libertăţii părea definitiv anulată, precum în 1940, când Walter Benjamin se sinucidea pentru că pierduse orice speranţă de a se sustrage iadului nazist. Arendt găsea în critica bolşevismului întreprinsă de Rosa Luxemburg, ca şi în iluminările lui Benjamin argumente pentru o viziune a revoluţiei care nu sucomba cultului Terorii şi nu celebra „dictatura Virtuţii“. Adevărul este însă că nici Luxemburg, nici alţi marxişti anti-leninişti nu au reuşit să definească spaţiul libertăţii,