Când îşi aude mama, copilul întinde braţele şi râde fericit. Cu mânuţele lui mici îi atinge faţa şi ştie că nu s-a înşelat. Darius Valentin nu cunoaşte chipul mamei. Nici pe al tatălui. Nici pe al surorii lui mai mari, de 16 ani. Doar le aude vocea şi îi simte. S-a născut prematur, la 7 luni, când mama a ajuns de urgenţă la spital, cu hemoragie puternică. La naştere, avea doar 1.600 kilograme. După 5 săptămâni de stat la incubator, cântărea 2.200 kg.. ”După operaţie, a trebuit să stau în spitalul de la Râmnicu-Sărat 10 zile. Imediat ce s-a născut, copilul meu a fost dus la maternitatea din Buzău, pentru că la spital nu aveau aparatura necesară. L-am văzut, mi s-a spus că totul este bine, de fapt, aşa şi scria pe fişa de externare, că băiatul meu este perfect sănătos”, povesteşte mama copilului, Florica Cristea, cu voce tristă.
Aveau să treacă 6 luni, până când mama să observe că ceva este în neregulă cu fiul ei. O pată albă apăruse pe ochişorul stâng al copilului. Părinţii au mers de urgenţă la spitalul din oraşul natal. De acolo au fost trimişi la Bucureşti. Diagnosticul a fost pus imediat: Retinopatie de prematuritate grad V. ”Nici nu ştiam ce înseamnă. Când am aflat că copilul nostru nu vede nimic, nici măcar umbre, am înlemnit. Simţeam că nu pot să suport acest gând. Am vorbit la telefon cu doamna doctor Monica Pop din Bucureşti, care ne-a spus că dacă s-ar fi intervenit chirurgical încă de când s-a născut, altele erau şansele lui acum”, explică mama de 35 de ani. La început, nu a putut să accepte diagnosticul. Copilul ei nu vedea cu nici unul dintre ochi. În mintea mamei a încolţit ideea că trebuie să facă ceva, că situaţia nu poate rămâne aşa. A început să ia drumul spitalelor şi a medicilor. Răspunsul era peste tot acelaşi: în ţară, şansele ca cel mic să vadă vreodată sunt nule. ”Toţi medicii cu care am vorbit mi-au zis că a dăunat foarte mult faptu
