Pe motanul unor buni prieteni de la Cluj îl cheamă Pirli. Ca să fie clar: Pirli, diminutivul de la Pirlo. Pirli a fost bolnav acum vreun an. A fost tratat ca un pacient de os regesc. Acum şi-a revenit şi este din nou în centrul atenţiei. Şi al iubirii familiei. Între timp, Pirlo fotbalistul a plecat de la Milan spre Juve şi a mai cîştigat un campionat. Pirlo originalul are ceva din nepăsarea aristocratică a unui motan de rasă, dar nu a fost niciodată răsfăţat ca echivalentul lui felin din Ardeal.

Asta pînă duminică seară. Pe cînd Pirli torcea liniştit şi visa pisicuţe cu ochi albaştri, Pirlo fotbalistul alerga 15 kilometri la Kiev, dădea vreo 150 de pase şi bătea un penalty care a însemnat sentinţa victoriei morale a Italiei contra Angliei. Diamanti avea doar să desăvîrşească ce începuse Pirlo, atunci cînd ciupise mingea spre poarta lui Joe Hart. Exact ca un motan atent la ghemotocul lui. Doar la el, la nimic altceva. Nepăsător la God save the Queen-ul galeriei insulare, aşezat undeva dincolo de emoţii, într-o lume a lui în care contează să joci fotbal, cel mai bun fotbal posibil, să nu faultezi niciodată (nu a făcut nici un fault în meciul cu Anglia), atent la tot ce se întîmplă în jur, dar neperturbat. Privirea rece a lui Pirlo tăia aerul care îl despărţea de poarta englezilor. La 11 metri distanţă, lungi cît drumul de la Pămînt la Lună, zbaterea lui Hart. Păcălit, englezul se lupta cu toate membrele să învingă gravitaţia. Agitaţia lui Hart, neputinţa lui, disperarea lui, toate desăvîrşeau victoria italienilor care trecuseră peste ratări, peste frustrări.

Duminică seară, Pirlo intra în inimile italienilor torcînd cel mai bun meci al carierei. În timpul ăsta, motanul Pirli torcea nepăsător într-un oraş din România. Insensibil la gloria celebrului său naş. Germani, să vă feriţi de motanii care torc liniştiţi şi nepăsători! Zgîrie rău.

Pe motanul