Au fost vremuri în istorie în care lumina ne-a venit dinspre Est, mai ales pe cînd ne închinam cu stînga; au fost şi vremuri în care lumina a venit dinspre Vest - şi este clar că decembrie 1989 ţine de acest ultim inventar (nu mă refer aici la lumina verde a revoluţiei, ci la lumina libertăţii care, chiar de întîlneşte în cale mai mulţi orbi decît sclavi, tot îşi face drum în cele din urmă). Iar în primele zile după revoluţie, Timişoara devenise punctul cel mai vestic din prea estica Românie, înconjurată de un nimb al primatului şi al victoriei care a scos oraşul din geografie şi l-a ridicat direct la statutul de urbe a moaştelor în viaţă. Adevărul este că aveam un mic tremur de cîte ori auzeam vorbindu-se despre Timişoara ca "oraşul luminii" - pentru că metafora luminii este una dintre cele mai parşive cu putinţă. (Nu mă gîndesc numai la celebra frază a lui Sadoveanu din 1945, ci şi la cartea din 1971 despre Ceauşescu a francezului Michel P. Hamelet, în care apărea detaliul participării junelui Nicolae, pe cînd era pensionar de lagăr, la electrificarea oraşului Tîrgu Jiu! Iar cînd acest Prometeu a început să emită şi teze - tot în 1971 -, ne-am cam lămurit ce perversă poate fi şi mitologia politică.) Împotriva acestui iluminator s-a ridicat, cum spuneam, Timişoara. Pentru generaţia mea, în anii '80 Timişoara era oricum polul occidentalismului românesc, iar aceasta se datora - am mai spus-o în cîteva poveşti - proximităţii sale iugoslave. Pe vremea în care Bucureştiul antenelor bulgăreşti de pe blocuri era un oraş al oamenilor incredibil de prost îmbrăcaţi, Timişoara toată părea o paradă a modei. Pe rapidul ce venea dinspre Banat, numai între Timişoara şi Turnu Severin vedeai mai mulţi bărbaţi cu părul legat în coadă la spate (Occident curat!) decît în toată capitala. Pe vremea în care la Bucureşti se retrăgeau de pe piaţă tiraje din revista Viaţa românească,