Text dedicat lui Daniel, boschetarul devean dispărut prematur şi tuturor celor care după ce au coborât în ghena vieţii, găsesc în ultimul moment căldura credinţei în Isus Cristos. Crăciun fericit !

Zumzetul de deasupra îl trezi din picoteală. Se ridică cu greu într-un cot. Mirosul de ţevăraie şi nămol îl îngreţoşa. Îşi văzu laba piciorului ieşind rebelă de sub pledul jegos. Pe falangele descărnate unghiile înnegrite şi lungi păreau scoicile unei mări moarte.

Pielosu se ridică în capul oaselor şi încremeni aşa. Simţi din nou durerea. Gâfâia ca un apucat cu mintea stoarsă de ultimul gând. Târziu se înmuie şi începu să se îmbrace cu gesturi încetinite. Undeva în subterana întunecoasă pâlpâia o geană de lumină. De când coborâse îşi imaginase subterana ca pe un submarin aflat sub comanda sa. Pretenţia nu era absurdă. Avea 43 de ani şi era cel mai în vârstă între cei din teapa lui. Începu să urce scara. Zâmbetul subţire desenat de buzele vineţii părea râncezit. Locuia în centru. Pur şi simplu. Aşa cum admira bulevardul, frânt de gura canalului, părea o imensă pasăre de pradă fără picioare. Ridicarea pe mâinile descărnate i se păru mai grea ca niciodată.

O luă din loc cu un mers nesigur ca un zbor de liliac. Două fetişcane se feriră înfricoşate din calea lui, dar Pielosu nu le observă. Era ceva în corpul lui care îi biciuia crud nervii. Durerea îl făcea să transpire, iar gerul rotunjea stropii de sudoare în ciorchine de gheaţă pe barba dezlânată.

La containerul numărul unu nu găsi nimic. Nu-i era foame. Plecase mai mult dintr-un reflex născut în ani de zile de „underground”. Nu fusese întotdeauna aşa. Pielosu scoase cu greu din vestonul boţit un portmoneu ros de prea multă frământare. Ţinea în mână un carnet vechi de student cu însemnele RSR. Pe coperta interioară îşi recunoscu chipul din tinereţe. Se enervă apoi cumplit. Întotdeauna păţea