Când scriam romanul ,,Nişte ţărani’’, acum aproape trezeci de ani, Gena lui Năiţă Lucean treiera Slătioara ca un sfulger roşu, cu copiii toţi după ea, şase la rând, şi ei toţi pistruiaţi ca şi ea şi cu părul roşu şi genele roşii, şi numai gura ei, şi glasul ei deasupra tuturor şi în fruntea bătăliei lor cu viaţa, Năiţă, cu biciul pe umărul stâng şi cu mâna dreaptă pe resteul boului de cea, care mereu o lua înainte grăbit.

Şi Gena pe cap cu baniţa plină de oale şi străchini şi de linguri care ieşeau din baniţă ca vârfurile unor săbii. Ce cari, Geno, în baniţa aia cât roata carului? o întreba minunat câte cineva. Însă ea nu răspundea! Ţinea buzele strânse şi ochii numai înainte, ca şi cum... Răspundea doar Năiţă: Muniţia! se lăuda el, muniţia pe ziua de azi... Stă lângă mine, pe scaun, cu mâinile împreunate în poală şi spatele lipit de spătarul înalt, cum ar fi stat şi Năiţă Lucean, ca sfinţii în jilţ şi nici ea nu ajunge, ca ei, cu picioarele pe podea dar nu se uită spre mine; ochii ei spălăciţi de atâta lumină cât au îndurat şaptezeci şi şapte de ani şi de atâtea lacrimi şi de atâta sudoare la săpat şi la secerat şi la treierat şi la cules de porumb şi la cusut de râuri pe cămăşile de in şi de borangic şi la mestecat mămăliga deasupra ceaunelor de vatră şi la aţâţat focul şi iarna şi vara şi primăvara şi toamna, din viul nopţii şi până în viul nopţii, o viaţă de om, ochii ei împăienjeniţi acum de o ceaţă care îi face pustii au trecut dincolo de stâlpii cerdacului, ar trebui să alunece peste culmile albastre ale munţilor Căpăţânii, însă mă îndoiesc că văd ceva înaintea ei, nu fac decât să întărească tăcerea în care pare cuprinsă ca într-un văl al singurătăţii. Părul ei, odată roşu ca focul şi mătăsos ca mătasea porumbului, s-a spălăcit şi s-a făcut alb, sprâncenele ei roşii s-au tivit alb, obrajii spuziţi, pe timpuri, de pistrui roşii, cu pielea ca piersicile