Vom înceta să fim trataţi ca europeni de rangul doi doar atunci când ne vom manifesta, în interiorul şi în afara graniţelor, ca europeni de rangul unu.

Nu este un secret pentru nimeni faptul că problemele migraţiei est-europene şi a efectelor ei pe piaţa muncii sunt puternic instrumentate politic, în Occident. Acum, atenţia se îndreaptă cu precădere spre români şi bulgari, în condiţiile în care la începutul anului viitor expiră intervalul-tampon de maximum şapte ani pe care l-au putut impune membrii vechi ai Uniunii Europene.

E greu de făcut o comparaţie între agitaţia de astăzi şi cea din anii 2004-2005, în perioada primului val de extindere către est. Mitul instalatorului polonez dispus să muncească pe salarii mici – şi, astfel, să-l concureze neloial pe bravul meseriaş francez – a fost unul dintre reperele campaniei dezastruoase din 2005, în urma căreia electoratul din Hexagon a respins proiectul de Constituţie Europeană.

Circulaţia persoanelor şi a forţei de muncă au reprezentat o preocupare şi atunci, în Franţa, în mai mică măsură în Olanda (unde au existat alte motive de respingere a tratatului constituţional) şi în alte ţări dezvoltate. Însă în 2004 şi la începutul lui 2005 aproape totul părea să meargă bine în Europa, aşa că vocile sceptice nu s-au auzit atât de tare. Sau, oricum, au fost contrabalansate de satisfacţia avansului pe ambele fronturi: adâncire şi extindere.

Convenţia pentru Viitorul Europei lucrase cu aplomb, iar textul tratatului constituţional reprezenta un important salt înainte (progrese semnificative în raport cu precedentul document, tratatul de la Nisa). Extinderea cu opt state post-comuniste plus Malta şi Cipru se derulase lin, confirmând previziunile optimiştilor. Rănile provocate de criza irakiană se închideau, atât în interiorul Uniunii, cât şi între SUA şi statele contestatare (în frunte cu Franţa şi Germa