Omul, ce mândru sună acest cuvânt! De câtăva vreme, însă, am serioase dubii – nu la adresa mândriei, ci a umanităţii.

Dacă mi-aş fi început articolul cu un îndemn la eutanasierea câinilor vagabonzi din Capitală, sunt convins că, din senin, s-ar fi declanşat furtuna. Mii de suflete miloase m-ar fi blestemat, ori s-ar fi oferit (cum s-a mai întâmplat) să-mi aranjeze copilul, soţia sau mama. Greu de imaginat ce-i mână în luptă pe apărătorii cauzelor exotice. Dar e un fenomen răspândit şi universal. Când e vorba să se salveze o balenă eşuată, se strâng roiuri de voluntari cu plase, căldăruşe, walkie-talkie, muncind şi agitându-se din zori până-n asfinţit. Rezultatul e nul, pentru că balenele eşuate sunt, de regulă, grav bolnave, creierul lor e distrus. Dar la specii nedescoperite şi la cercetări ridicole şi futile se mobilizează minţi luminate şi surse financiare de invidiat, cu acelaşi rezultat. Este de necrezut câte activităţi umane inutile animă sufletele pioase ale concetăţenilor noştri.

În acelaşi timp, există fenomene îngrijorătoare în cel mai înalt grad care ori trec neobservate, ori trezesc sentimente de dispreţ sau de ură. Există printre noi, la o distanţă convenabilă, indivizi aflaţi într-o suferinţă acută, oamenii străzii. Opinia publică îi percepe ca meritân-du-şi soarta şi-i ocoleşte cu prudenţă. Bucureştiul e plin de ei, bălăngănindu-se de ici până colo, dormind prin ganguri, hrănindu-se cu te miri ce, bolind pe tăcute şi dispărând din peisaj ca frunza-n vânt. Pe aceeaşi treaptă cu ei, cete întregi de cerşetori-copii, captivi şi sălbăticiţi cu forţa spre a ocupa exclusiv acest segment al vieţii asociale. Nicicând vidul legislativ n-a fost mai sufocant, ori iniţiativa privată mai neputincioasă. De cele mai multe ori, inşii în cauză se comportă ca nişte animale fără stăpâni, ca nişte neoameni. Dromomani, refractari la regulile sociale, scormo