În copilăria mea, petrecută la începutul anilor ’30 ai veacului trecut, nu era cine ştie ce de mirare să-l vezi pe Gheorghe Răţoi care avea să se apropie bine de sută şi să intre în mileniul despre care s-a spus că ori va fi al credinţei, ori nu va fi deloc, venind de la târg, de la Hurezi, care se ţinea şi atunci sâmbăta, cocoşat sub văcălia unui coşciug nou-nouţ ce se cumpănea pe creştetul capului său ţinut

şi cu mâna stângă în timp ce cu dreapta creştinul strângea la subţioară mai uşorul capac, amândouă din brad geluit, mirosind răcoritor a răşină.

Din când în când, bietul om se mai odihnea, punea întâi capacul jos pe marginea drumului, apoi se lăsa în genunchi şi se descotorosea şi de căsuţa de veci.

- Ce faci nene Răţoi?, îl întreba câte cineva pe Răţoi încă de atunci părând bătrân şi acesta nu se mira de întrebare deşi se vedea bine ce făcea şi ştergându-se de sudoare pe frunte cu palma lui mare şi lată ca o cazma, răspundea chipurile ruşinat dar şi niţeluş, pe dedesubt, vesel îngâmfat, fiindcă era surprins într-o asemenea situaţiune, mai deosibită.

- Ce să fac, mă apăr de ziua de mâine, să n-o las la mâna oricui!

- Ori dumneata n-ai copii, n-ai neamuri, n-ai nimic?, mai întreba stăruitor acel cineva.

- Cum să nu. Dar e mai lesne, la o vârstă să pui decuseară la capul patului un ulcior cu apă; dacă ţi-e sete noaptea, să nu trebuiască să aştepţi până îţi aduce cineva o cană să te răcoreşti. Nu şti că nu stă nimeni şi oricând în loc de setea ta? Nu, nenicule, îmi spunea şi mie ăl bătrân, dacă poţi, nu pregeta să ai totul pregătit dinainte, la o nevoie. Şi eu am. Am acasă pregătite şi ţoalele bune şi imineii şi pânza de ochi şi batistele cu bănuţi înnodaţi la colţul lor şi lumânările şi masa cu trei picioare pentru gropar şi hârleţul cu care să sape groapa! Tot! Mai aveam căsuţa asta şi mi-am luat-o. Se găsesc acum, la târg la Hu