Timişoara, decembrie 2011. Mă urc într-un taxi pe la ora 21, spun adresa şi intru în filmul meu. Pornim la drum. Domnul taximetrist mă întreabă ce profesie am. Ce hobby-uri. La ce filme mă uit. Ce cărţi citesc. Răspund politicoasă şi ascultătoare. Ajungem şi la muzică. Ascultaţi manele? Nu. Dar muzică clasică? Nu ştiu ce sa zic, aş spune că nu prea, dar tonul întrebării mă face să fiu prudentă.
Domnul taximetrist blochează portierele (sau poate doar mi s-a părut, poate am văzut asta în filme), deschide torpedoul şi de acolo izbucneşte un teanc de CD-uri. Ţinând volanul cu o mână, caută printre CD-uri, trânteşte, scormoneşte, mormăie, în timp ce eu respir ca un şoricel pe bancheta din spate. Găseşte, în sfârşit, ce căuta şi se întoarce la mine, rânjind. Ia să vedem acum câtă muzică clasică ştiţi. Îi dă drumul. Eu sunt liniştită, mă uit pe geam, mâinile mele stau cuminţi, tăiem întunericul pe un bulevard aproape gol. În mintea mea, îmi dau cu capul de pereţi pentru că n-am fost în stare să ascult şi eu mai multă muzică clasică, în fond ar putea să-mi salveze viaţa.
Deci, ce ascultăm noi aici? Răspund la întâmplare, desigur că nu sunt nici pe aproape. Mă aştept la o criză de isterie. Nu-i nimic, domnul taximetrist îşi trece nervos mâna prin păr şi mai încearcă un CD. Şi încă unul, dă muzica la maximum şi fredonează, el se transformă în toate instrumentele. Eu pic toate trei examenele şi, în fond, sunt absolut convinsă că ceva rău se va întâmpla. Ajungem însă la destinaţie şi primesc chiar şi o carte de vizită. Este el, taximetristul meloman! Păcat că nu am recunoscut muzica. Cei care ghicesc au o cursă gratis.
Într-o toamnă, un alt taximetrist mă întreabă unde lucrez şi, când află că sunt jurnalistă, îmi spune povestea vieţii lui. A luptat la Revoluţie. A văzut oameni ucişi. Ştie cine sunt securiştii dintre noi. Ar vrea să apară în ziar,