De 80 de ani încoace, viitorul acestei ţări se măsoară în generaţii de sacrificiu. Tot mai puţini conjugă verbul „a avea" la timpul prezent, ci doar la trecut şi, tot mai discret, la viitor
Sar oamenii din balconul Parlamentului! Cad oamenii disperaţi din pomul vieţii, aşa cum cădea focul din cer peste Sodoma şi Gomora.
La urma-urmelor, moraliceşte vorbind, Parlamentul nostru seamănă leit cu păcătoasele oraşe nimicite de furia divină. Iar asta aruncă democraţia, amărâta noastră de democraţie de doi bani, la gunoi.
Nu mai are cine să ridice piatra pentru că nimeni nu este lipsit de păcate, aşa că desfrâul e general. Unii se prefac că guvernează, alţii mimează că fac opoziţie. În acest scenariu absurd, oamenii ajung piese de sacrificiu. Orice cădere tragică este devorată de manipulatorii de vorbe.
Sacrificiul devine fie frondă, fie act de acuzare. Suferinţa nu-şi mai află sensul primar, ci este acoperită cu un strat gros şi jegos de vorbe.
Suntem ţara generaţiilor de sacrificiu. Rând pe rând, bunicii noştri, părinţii noştri, noi, copii noştri şi nepoţii noştri - toţi! - am fost înhăţaţi de malaxorul teribil al istoriei şi am fost clefăiţi fără scrupule.
Am fost târâţi în războaie care nu ne-au folosit la nimic, a trebuit să acceptăm să muncim gratis „pentru ţară şi popor", am fost apoi jefuiţi fără jenă în numele unei tranziţii dintre nicăieri către niciunde, iar acum suntem forţaţi să plătim nota de plată a unui ospăţ la care noi nu am participat.
De 80 de ani încoace, viitorul acestei ţări se măsoară în generaţii de sacrificiu. Tot mai puţini conjugă verbul „a avea" la timpul prezent, ci doar la trecut şi, tot mai discret, la viitor. Urmează, pe eşafodul uitării, verbele „a zâmbi", „a mânca", „a trăi".
Timpul prezent s-a mutat în altă galaxie, iar noi încă n-am inventat rachetele cu care să-l prindem din urmă...
