Cu tot aerul său uşurel, filmul „Şefi de coşmar“ pune degetul pe unul din „blestemele“ lumii actuale: existenţa, de cele mai multe ori inutilă, a şefilor şi şefuleţilor. Trei prieteni se decid să-şi asasineze superiorii, cu toţii execrabili şi insuportabili, dar – pentru că, la rândul lor, sunt nişte papă-lapte – situaţiile comice, odată declanşate, se ţin lanţ.
Sigur că aici „calul de bătaie" ar fi trebuit să fie, în primul rând, tarele corporatismului, poate cel mai mare flagel al lumii contemporane, şi mecanismul dezumanizării practicat de acest nou şi performant sistem totalitar. Din păcate, satira acestei stări de fapt este, în „Şefi de coşmar", la cote minime şi nu atinge, nici pe departe, „brutalitatea" şi exasperarea care răzbăteau din mai vechile „Office Space" / „Rutina, bat-o vina!" (1999) şi „Idiocracy" (2006), datorate lui Mike Judge, creatorul lui „Beavis şi Butt-Head". E greu de crezut, dar un film ca „Apartamentul" lui Billy Wilder îşi făcea mult mai bine treaba, încă din anii '50, în identificarea elementelor „cancerului" incipient al societăţii americane (în prezent globale), lucru evident la o revizionare.
Scenariştii filmului de faţă şi regizorul Seth Gordon („Four Christmases") preferă să vireze, de la un anumit moment, într-un comic cât mai grosier şi „fără perdea", chestie care, până la un punct, este haioasă şi te binedispune preţ de o oră şi jumătate, cât durează filmul. Ca întotdeauna în astfel de pelicule, „galeria monştrilor" - alias „boşii" de vise rele - este mult mai interesantă, din punct de vedere al performanţei actoriceşti, decât grupul personajelor aşa-zis pozitive.
„Segmentul" corporatist îi este rezervat lui Kevin Spacey, actor căruia i se speculează înclinaţia spre comedie, vizibilă din „The Ref" sau „Swimming with Sharks". Spacey şarjează cât poate, este hidos şi haios, dar - în mâna altui regizor - ar fi
