Țin minte caii bunicului meu Gheoghirlete. Ei mă duceam când eram doar de-o șchioapă la bâlci. Credeam pe atunci că sunt înhămați nu la o căruță cu roți de lemn, ci la însuși Carul Mare de pe cer. Poate d-asta mi se părea, atunci când porneam în faptul nopții la drum, că e și cerul cu mine în căruță. Adică toate stelele și, bineînțeles, luna, pe care mi-o așezam uneori sub cap, dar cel mai adesea o țineam în poală și rupeam din ea ca dintr-o pâine, căci era caldă, ziceai c-a fost scoasă nițel mai devreme din cuptor. Îndeosebi în nopțile de iarnă, când mi-era foame și frig, dar mai ales frică de lupi, căci drumul ce lega Pielea de satul meu trecea prin pădure și-mi închipuiam că ei n-or să aibă curaj să se repeadă la cineva care mușcă din lună cu atâta poftă! Căruța aceea de demult se păstrează și acum, în fața casei în care m-am născut. Am adus-o acum vreo zece ani pe roți din satul bunicilor mei. Carul Mare se păstrează și el. Doar caii au dispărut. Și cei ai lui Gheoghirlete, și cei ai fratelui său, Dobre. Le aud însă nechezatul venind la trap prin zăpada în care s-a îngropat pădurea. Așa se întâmplă în fiecare an de Bobotează. Nu știu dacă sufletele cailor se țin după cele ale oamenilor, urcând împreună la cer, sau poate că în ceruri diferite, însă de Bobotează li se întoarce nechezatul acasă.

Țin minte caii lui nea Minică, vecinul de peste drum. Eu urcam în spatele unuia, Ionel încăleca pe celălat și până în capătul satului nu ne opream din alergat. Aveau clopoței și ciucuri roșii caii, căci tocmai fuseseră botezați, dar îi mai botezam și noi o dată la fântâna de la Duduita. Veneam îndărăt cu aceeași vitează. Era aerul ca de gheță. Îl despicam cu pieptul nostru și al cailor, chiuind de bucurie. Erau și alții care chiuiau la fel ca noi, deoarece vedeai peste tot caii alergând și copii înfruntând frica și gerul cu mîinile prinse de coamele lor. Fără cai