Meciul de rugby al românilor cu insularii din Pacificul îndepărtat a avut acea doză de exotism necesară uneori tuturor. În sport și în afara lui.
Rugbyul este o disciplină care, prin spectacol, atrage oameni. Îi așază frumos în tribune, chiar atunci cînd vine vorba despre echipe românești, care nu se află în elita mondială. Atrage prin spectacol și adrenalină, dar nu numai. Se întîmplă ceva cu oamenii care îl joacă și cu oamenii care îl privesc, chiar dacă mulți dintre aceștia din urmă își mai dau coate, chestionîndu-se reciproc despre numeroasele reguli ale jocului și despre încîlcelile de pe teren. E un respect reciproc al civilizației și al devotamentului, în cel mai nepropagandistic sens întîlnit vreodată. În orice zi, indiferent de adversari, rugbyul pare a fi jucat cu chef și cu suflet. Degajă căldură, probabil și de la ciocnirile infernale din iarbă și de la testosteronul care zboară în aer.
Dacă la acestea se mai adaugă și un strop de culoare venit tocmai din mijlocul Oceanului Pacific, show-ul e deplin. Tonga este cea de-a 11-a națiune în ierarhia mondială a selecționatelor naționale de rugby, iar jucătorii ei uriași și puternici merită toată atenția. Fie și numai pentru ritualul de luptă Sipi Tau, fratele mai mic al celebrei Haka neozeelandeze, dar la fel de intimidant și răsunător. Dar nu doar pentru el. Meciurile-test oferă confortul că se poate petrece orice pe teren, feelingul pentru sport rămîne nealterat. Iar în rugby, ce bine!, există o grămadă de astfel de meciuri.
Cînd România mai și bate Tonga, da, la diferență minimă, 19-18, da, în ultimele momente ale meciului, da, la București, pe stadionul Arcul de Triumf!, căldura și atașamentul față de acest sport se multiplică. Da, vorbim doar un meci-test, dar semnalele sînt bune!
Și asta nu e tot. Dimpotrivă, de-abia a început. Pe 16 noiembrie are loc meciul cu Canada, apoi alți r
