”Moşul” nu a fost vreodată îmbrăcat în roşu. Nu cânta şi nu avea o sanie trasă de reni. în fapt, printre dealurile copilăriei, singurele animale comparabile ar fi fost cerbii. Dacă ar fi văzut vreunul. Câteva lucruri despre acel loc, din acei ani, merită povestite pentru ca tu să ştii ce s-a pierdut, ce nu se mai întoarce, vreodată.

De cele mai multe ori, sfârşitul de decembrie venea cu zăpadă şi friguri de scârţâiau ciubotele- n nămeţi, şi rămâneau lipite mănuşi şi limbi curioase de copii, pe clanţa aluminată a portiţei. În curtea mare, lungă şi rânduită în două, se făcea o cărăruie către grajduri, urmată la scurt timp de o a doua, gheţuşul nepoţilor care era lustruit temeinic şi udat, pe ascuns, cu apă scoasă din fântână. Împreunate dincolo de porţi stăteau două maşini, semn că s-a întregit familia. Nu se întâmpla des întregitul familiei şi când se întâmpla discordia stătea la pândă, imaginaţia creierului mic de copil lega, în logică, poziţia maşinilor de întâietatea la masă ori la muncă.

Cu bradul în spinare

Brazii nu se găseau la magazin, sau la piaţă. Odată crescut suficient venea o bună zi când tatăl, „patriarhul”, îl trimitea pe cel mic cu ficiorii în pădure să aducă brad. La crăpat de ziuă, zece – cinsprezece flăcăi, de vârste diferite, fiecare cu securea lui în mână şi o trăistuţă de mâncare luau drumul câmpului spre despicătura din munte şi apoi, pe cărări şi drumuri cu urme de tractor încă vizibile prin noroiul îngheţat, către coama de unde, pe rând, se scoteau vârfuri de brad. Niciodată brăduţi tineri. Şi da, uneori auzeai lupul.

Fiecare trebuia să-şi taie, să-şi lege şi apoi să-şi care bradul înapoi cale de aproape zece kilometri prin ger, prin iarnă, prin zăpadă. Ajungeau acasă la sfârşitul zilei, extenuaţi, cu prada adeseori roasă de la cum fusese târâtă prin gheaţă, dar pe drept căştigată. Din fundul grădinii vedeai, în urmă, pădur