- din Beijing! -
De ceva timp, trăiesc un sentiment de reînnoită uimire în faţa... cui credeţi?... preşedinţilor americani. N-are nici o legătură cu faptul că am şi dat mîna cu unul. Pentru mine e un mister cum de aceşti oameni mai au puterea, timp de patru ani de zile, să mai mişte o hîrtie – dată fiind dificultatea campaniei preliminare prin care ei trec înainte de a-şi începe mandatul. Dacă nici asta nu e campanie electorală, apoi eu nu ştiu alta demnă de acest nume.
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri? Uitaţi-vă la ei cum bat America în lung şi-n lat (avion... tren... autocar...), priviţi-i cum apar din două-n două zile în faţa a mii de oameni, la sute de kilometri distanţă, sau în dezbateri TV, şi ei par ca scoşi din cutie, senini, de parcă tocmai ar fi venit aseară din concediu. Evident că în spatele fiecăruia se află o armată de PR-işti, scriitori de discursuri etc. – dar, ştiţi ce? Indiferent cîte divizii ar avea în spate, natura fiinţei lor biologice nu au cum s-o schimbe. Drept care mă-ntreb: cum oare, după tăvăleala campaniei, mai pot oamenii ăştia să mişte, cît de cît? Vă aduc aminte maniera în care Barack Obama şi-a croit drum spre Casa Albă, în 2008. Victoria lui în faţa republicanului (simpatic) John McCain a fost floare la ureche comparativ cu dura confruntare pentru nominalizare pe care Obama a avut-o în cadrul propriului partid, în faţa bătăioasei Hillary Clinton – care, iniţial, era favorită. Numai pentru a ajunge să fie candidaţi (!), cei doi s-au luat la trîntă serioasă – una care-o fi costat miliarde de dolari şi miliarde de neuroni.
Păi, decît atîta consum de energie, nu e mai bine în Rusia, unde hopa-ţopa, hopa-ţopa, azi sînt eu, mîine eşti tu şi poimîin
