Dacă v-aţi plictisit de fotbal chiar înainte să înceapă, hai să vorbim un pic despre tenis. O poveste despre Simona, Irina şi nişte fete din Spania

Semifinală la Openul feminin din Herăstrău. Soare cu vînt, un amestec nu foarte potrivit pentru tenis. Antrenorul stă ascuns sub un prosop alb. De sub şapca tot albă ghiceşti privirea îngrijorată a omului care una stabilise înainte de meci şi alta vedea din tribună. Tactica era clară, luase în calcul specificul adversarei şi avea două variante. Prima. Mingi lovite din urcare, pe domnişoara bronzată de dincolo de fileu. Pe mediana terenului, cum le place să spună comentatorilor de specialitate. Dacă nu dădea roade planul A, se apela planul B. Să nu-i dăm ritm spaniolei şi să o plimbăm pe extremele suprafeţei de joc. Asta am aflat imediat după meci de la jucătoarea noastră, care părea să ţină foarte bine minte ce-i spusese antrenorul. Doar că nu aplicase. Jucătoarea este Simona Halep, antrenorul este Tomai Firicel, iar în rolul spaniolei fusese distribuită numita Laura Pous-Tio. Numărul 84 WTA şi merituoasă cîştigătoarte a Jocurilor Mediteraneene în 2005, un fel de Daciadă a ţărilor cu palmieri. O muncitoare cu racheta. Serioasă, concentrată, precisă. Şi cam atît.

Partida a fost scurtă. 6-0, 6-3 pentru Laura Pous Tio. Halep a căzut în plasa jocul de regularitate al adversarei, a stat departe de fundul terenului şi a lovit tîrziu mingile. A vrut să rezolve momentele delicate cu execuţii decisive. De dincolo de fileu i s-a răspuns cu o regularitate deprinsă în ani de trudă pe zgură. Românca a reacţionat precipitat, arătîndu-ne că excesul de ambiţie poate fi la fel de neproductiv ca lipsa ambiţiei. Supramotivarea lucrează uneori în sens invers, pentru că obturează canalele fine ale lucidităţii. În locul unei mobilizări calme, a unei agresivităţi reci, programate, Halep şi-a tratat oponenta ca pe un duşman