Nicolae Ceausescu nu a fost un tiran de tip obisnuit. Cu sprijinul aparatului de partid si de securitate, el a intemeiat un cult al personalitatii care nu se limita, precum in Albania, la persoana sa, ci se extindea la sotia sa, Elena Ceausescu, si la alti membri ai familiei. A fost o tentativa, in final esuata, de experimenta scenariul comunismului dinastic. Se pregatea ungerea delfinului, Nicu Ceausescu, pe ost de urmas. Soarta dictatorului era astfel inextricabil legata de aceea a sotiei sale, propulsata pe pozitia de numarul doi in partid si in stat. Sociologul Daniel Chirot distinge intre doua tipuri de tiranii moderne: cele ale coruptiei (Batista, Somoza, Marcos) si cele ale certitudinii, deci ideocratice, simbolizate de personaje precum Stalin, Mao, Pol Pot, Ceausescu, Castro, Mengistu.
Nicolae Ceausecu a fost un fanatic comunist, deci un true believer. Era convins ca promoveaza un nou model al socialismului. Cand a fost intrebat, in 1988, de un reporter occidental, care este hobby-ul sau, raspunsul a venit sec si fara drept de apel: „Construirea socialismului in Romania”. A crezut cu inversunare intr-o set de dogme rudimentare, insa in egala masura persistente si auto-suficiente. De la inceputul domniei sale, s-a delimitat de Dej prin accentul pus pe spectacol, pe propaganda personalizata, pe falsul, dar ubicuul scenariu al bailor de multimi. A continuat in fapt linia lui Dej si Maurer a stalinismului anti-sovietic, construind un miraj al reformelor, o fictiune a inovatiei permanente. Coregrafia si dramaturgia cultului personalitatii erau contrapartea simbolica a mentinerii controlului total al nomenklaturii asupra resurselor economice ale tarii.
Niciodata, sub nici o forma, Ceausescu nu a urmarit reducerea „rolului conducator al partidului”. Dimpotriva, a sustinut opusul, ideea ca acest rol trebuie sa creasca mereu ca rezultat al unei „legitat