Ştim să pierdem, am dezvoltat o artă în materie. Ion Ţiriac ne arată însă drumul spre lumină. Atît doar că lumina costă.
Am început să mă uit la tenis într-o vreme cînd tiebreak, hawkeye sau challenge erau doar cuvinte din dicţionarul limbii engleze. Iar o rachetă din fibră de carbon părea semn tainic transmis de civilizaţii extraterestre. Ca practicant plezirist cu o anumită vechime, îndrăznesc să spun că am şi dorinţa de a înţelege în ce fel s-a schimbat sportul acesta extraordinar care împarte lumea în cei de dincoace şi cei de dincolo de fileu. Aşa că vă rog să nu mă trimiteţi la cratiţă, adică la fotbal! Nu astăzi. Nu pînă în setul decisiv al argumentaţiei.
Înfrîngerea din partida de Cupa Davis cu Olanda s-a legat cumva de lansarea la apă a turneului bucureştean BRD Năstase Ţiriac Tropy. Vineri, sîmbătă şi duminică tenisul românesc a suferit o înfrîngere grea în faţa batavilor. 0-5 după trei zile în care Victor Hănescu, Adrian Ungur şi Marius Copil au reuşit să cîştige 4 seturi din totalul celor 17 jucate. Cu clasamentul în faţă, lucrurile stau în felul următor. Hănescu şi Ungur, locurile 58 şi 124 în ierarhia ATP, au fost învinşi de locurile 52 şi 71, adică Robin Haase şi Igor Sijsling. Asta la simplu. În meciul de sîmbătă, victoria olandezilor contra tandemului Hănescu-Copil a fost uşurată de absenţa lui Horia Tecău, nerefăcut după o accidentare mai veche, şi de prezenţa în teren a lui Jean-Julien Rojer, specialist al jocului de dublu. Contabiliceşte, ei erau ceva mai buni decît noi şi au exploatat acest plus. O echipă de valoare medie a triumfat în dauna uneia mediocre.
Sportul nu este însă o activitate de natură contabilă. Frumuseţea sportului constă tocmai în lupta împotriva meschinei evidenţe matematice. Între noi şi olandezi nu era o prăpastie valorică, ci un zid de neputinţă clădit pe resemnare instituţională. Atunci cînd George Cosac