Într-un anume fel, înţeleg tentativa lui Crin Antonescu şi Dan Voiculescu de a-l lichida pe Băsescu.

În primul rând, cred că trebuie să ne desprindem de judecăţi patetice, în care să ne facem vreo iluzie că, vorba lui Caţavencu, „în aceste momente solemne” vreun politician român s-ar gândi la ţărişoara sa. Pentru Voiculescu şi Antonescu ceasul ticăie: unul riscă puşcăria, iar altul să-şi rateze cariera politică şi să ajungă ce? Profesor de istorie?

Raţional, cei doi nu aveau altă opţiune decât să încerce schimbarea lui Băsescu. Îl înţeleg şi pe Ponta, târât în această aventură peste dorinţa sa. Povestea cu plagiatul l-a făcut prizonierul Antenei 3. Singura sa apărare, am mai scris, este că Băsescu i-a „înscenat” acest scandal. Dacă Ciutacu sau Badea schimbă direcţia şi-l acuză de plagiat, Victor Ponta rămâne complet descoperit. Pe moment, el nu poate să-i spună „Nu” lui Voiculescu, ci doar să tempereze şi să tergiverseze ideile tot mai exotice ale preşedintelui fondator al PC.

Există deci cauze „obiective” ale izolării României, cauze care pot fi explicate prin faptul că un grup de politicieni a fost angrenat într-o luptă personală pentru supravieţuire, iar oamenii au decis să-şi asume toate riscurile. Probabil că au subestimat reacţia externă, dar asta li s-a întâmplat şi unor politicieni mult mai inteligenţi decât Ponta şi Antonescu – vezi de exemplu modul în care Statele Unite au blocat invazia franco-britanico-israeliană a canalului Suez, în 1957. Ce nu înţeleg, şi cred că este atipic pentru diplomaţia modernă, este modul imbecil în care liderii USL continuă să gestioneze criza externă prin care trece România.

Războiul s-a terminat, au pierdut şi, în loc să încerce să refacă relaţiile – care le sunt lor utile, imaginii lor în interiorul României, nu neapărat acestei ţări –, latră prin gard la Angela Merkel, la ambasadorul Gitenstein sau la Dep