Marea maestră internaţională Elisabeta Polihroniade (76 de ani) povesteşte despre legătura indestructibilă pe care o are cu şahul, dar şi despre micile sale regrete cu privire la „sportul minţii“.
Elisabeta Polihroniade vorbeşte dintr-o nefirească poziţie defensivă, calculând fiecare cuvânt şi blocând, din reflex, orice potenţială intervenţie, orice efort al reporterilor de a afla despre cel de-al 65-lea pătrăţel din viaţa sa. „În primul rând", „în al doilea rând" şi o concluzie decisivă. Clar, deschis, argumentat, lămuritor, deci categoric.
E un joc închis, delimitat. Locuinţa Elisabetei Polihroniade este, în întregime, împărţită în câte două culori, adesea alb şi negru, oricum simetric - sunt table de şah puse una lângă alta, toate aşezate în poziţie de start şi niciuna prăfuită, şi sunt tablouri care, oricât ar vorbi despre înălţimile turnurilor, puterea cavalerilor şi avântul nebunilor, tot între A1 şi H8 îşi au simbolul. Chiar şi gresia e în carouri, iar pianul, ca orice pian, are clapele albe, negre, albe, albe, negre. Veţi regăsi, în acest acest interviu, în fiecare răspuns şi în fiecare întrebare, cuvântul „şah", repetat aproape enervant, dar niciodată la fel. Veţi înţelege, însă, că aşa trebuie să fie, căci cuvântul „şah" e sinonim cu cuvântul „viaţă".
„Weekend Adevărul": Cum aţi descoperit şahul?
Elisabeta Polihroniade: Părinţii mei lucrau la Spitalul Colentina, iar acolo se ţinea un fel de campionat al medicilor. Eu eram şcolăriţă mică, dar era captivant, mă duceam să văd şi eu. Mi-a plăcut de la început! Am început să joc şi, încet-încet, am găsit, lângă spital, un club al ITB-ului. (n.r. - Întreprinderea de Transport Bucureşti). Mi-aduc aminte că era un domn în vârstă, era tare bun şi imediat mi-a propus să joc pentru echipa ITB-ului.
Pesemne că eraţi talentată...
În general, te bucuri foarte tare c
