De ce să mai gândeşti dacă ai capu-nfipt pe umeri? Dreptul la prostie e scris cu litere de foc între drepturile omului.
Ultimul scandal prezidenţial - şi nu cel de pe urmă - a redeschis cutia Pandorei, plină ochi cu invective şi ameninţări. Poate ar trebui să trecem cu vederea panseurile prezidenţiale. Să ne obişnuim cu scandalurile izvorâte din Dunărea gândirii de la Cotroceni. Năravul din fire n-are lecuire. Dar forumurile şi presa s-au aprins şi o postăcime antiregalistă, de o grosolănie egalată numai de FSN-ul lui Ion Iliescu (care, culmea ipocriziei, deplânge... Regalitatea!), a ieşit cu violenţă la lumină. Puţine şi fixe, ideile vehiculate sună cam aşa: România nu trebuia să-şi trădeze aliatul, România trebuia să declare război Uniunii Sovietice, iar Regele trebuia să se lase împuşcat decât să abdice. M-am frecat la ochi. Sună atât de intempestiv, încât gândirea e gata să abandoneze logica şi istoria. Povestea cu prietenul românilor, neamţul serios şi parolist, e atât de înrădăcinată, încât greu s-o scoţi din cap altfel decât cu cleştele. Dacă vă zbârliţi la citirea acestor rânduri, aveţi aibă puţintică răbdare, deşi nu pot trata tot subiectul, ci numai atăt cât îmi permite spaţiul.
În 1939, România s-a aflat între doi duşmani lacomi şi agresivi. Nu întâmplător, ambii aveau regimuri antiliberale, de sorginte nazistă şi comunistă. Ambele puteri şi-au dat mâna împotriva Europei tradiţionale, hotărâte să spulbere vechea lume. Pactul Ribbentrop-Molotov consfinţea o alianţă războinică la paritate, abolirea democraţiilor şi instaurarea unor regimuri marionetă, şi/sau cuprinderea noilor teritorii în noile imperii. De altfel, cuvintele „democraţie" sau „liberalism" provocau frisoane de ură în milioane de tărtăcuţe europene. România va pierde în decurs de câteva săptămâni Ardealulul, Basarabia şi Cadrilaterul. Nu discut cazul celui din urmă: e vorba de
