În ZF-ul de ieri, Cristian Hoştiuc publică un articol de opinie despre generaţia managerilor care, teoretic, “schimbă România”. Repet, teoretic. Pentru că, practic, generaţia asta nu schimbă aproape nimic. Per ansamblu, Hoştiuc are dreptate, vorbim de tineri care nu dau doi bani pe o politică reprezentată de “-escu” – apropo, ca o glumă proastă, sper că realizaţi că, din anii ’50 încoace, România a avut preşedinţi ale căror nume conţine sufixul -escu, deci nici la următoarele alegeri nu va ieşi Ponta preşedinte. Vorbim de tineri care au înţeles nevoia de eficienţă. Şi vorbim de tineri care au priceput că doar munca îi poate scoate din mizerie.
Acum, hai să vedem şi imaginea de ansamblu. Vorba americanului, “think big”: peste 20 de milioane de români, dar numai cîteva mii de manageri destupaţi. Milioane de şomeri şi de asistaţi social, milioane de copii şi pensionari, oameni care muncesc mai bine în străinătate. La cei cîteva mii de manageri în multinaţionale sau în companii medii româneşti, unde chiar se munceşte, în ciuda unui climat fiscal scîrbos şi a unor politici de toată jena, se mai adaugă vreo cîteva sute de mii de angajaţi în jurul lor.
Nu vă bucuraţi prea mult, că nu sună deloc bine. Avem maximum 3,5 milioane de români cu contracte de muncă, dintre care majoritatea sînt în provincie, fără să-i punem la socoteală pe angajaţii la stat. Cîte multinaţionale vedeţi în provincie? Un Nokia la Cluj, nişte oţelari la Galaţi, încă o companie mare în Iaşi (nu mă-ntrebaţi care, că am uitat şi nici n-am chef să caut), Dacia, Ford şi… Şi? Mai ştiţi şi altele? Din care scădem Dacia şi Ford, unde se munceşte într-o mentalitate românească (“patronul face profit, nouă nu ne măreşte lefurile, să facem grevă!”, respectiv “n-am leafă destulă, ia să ies pe poarta fabricii cu nişte bujii, iar dacă sîntem daţi afară pentru furt, îi dăm în judecată” – exemple
