Spectacolul „Aici, la porţile beznei“, adaptat după Euripide, a fost pus în scenă de Mihai Măniuţiu cu motociclete, televizor cu plasmă şi manele. „Stând, ca un pictor, ceva mai departe, priviţi-mă şi cuprindeţi cu văzul toate nenorocirile care mă copleşesc - aici la porţile beznei...“ este repetat, obsesiv, la început.
Cu Dan C. Mihăilescu, autorul cărţii „Dansând pe ruine" despre Mihai Măniuţiu, în care spune că unul dintre cele mai bune spectacole văzute după 1989 este „Richard al III-lea" (1992, Teatrul Odeon), m-am întâlnit la cea mai recentă montare a regizorului, jucată de Naţionalul ieşean la cel bucureştean în timpul Festivalului Naţional de Teatru.
A doua zi dimineaţă i-am scris, ca de obicei, pentru a schimba impresii pe marginea spectacolului „Aici, la porţile beznei", pus în scenă de Mihai Măniuţiu la Iaşi, după „Hecuba" şi alte piese de Euripide. Nu mică mi-a fost mirarea când Dan C. Mihăilescu mi-a trimis epistola pe care deja i-o scrisese regizorului, în care spunea nici mai mult, nici mai puţin că, în altă viaţă, Mihai Măniuţiu ar fi fost „fie călău, fie torţionat-executat".
Hecuba (Doina Deleanu), alături de corul captivelor troiene Foto: Mihaela Marin
Sânge pentru sânge
Ce ni se arată în scenografia lui Valentin Codoiu? Motociclete învăluite în fum, spaţii care se deschid şi se închid labirintic în peretele tenebros al scenei, răzbunare, sânge, o Hecuba dezlănţuită în veşnicul război dintre sexe, bărbaţi îmbrăcaţi în haine de piele, cu lanţuri, care-şi imaginează că prin muşchi şi piepturi goale sunt mai dominatori şi mai apocaliptici, femei, care prin patima lor justifică moartea în numele dreptăţii, într-o lege a talionului deja instalată.
Hecuba (Doina Deleanu), corifeul captivelor (Tatiana Ionesi), corul captivelor troiene, alături de corul şi corifeii aheilor (Doru Aftanasiu,
