Uneori, realitatea e ca turnesolul. Ea înroşeşte sau înverzeşte caracterul omului, dezvăluindu-i cele mai negre secrete.

Săptămâna trecută ar trebui marcată cu portocaliu, galben şi roşu în calendarul politic al României contemporane. Evenimentele au fost de o violenţă fără margini. Cine a urmărit presa ştie prea bine ce s-a întâmplat. De fapt, când spun „prea bine" am, brusc, un sentiment de zădărnicie. Trăim într-o lume în care totul e cu putinţă, mai puţin bunul simţ. Ruperea în două a naţiunii e deplină. Alienarea ideologică a scos tot ce e mai rău şi mai fals din oameni. Realitatea nu mai înseamnă nimic. Distorsionarea faptelor în funcţie de opţiunea politică şi de simpatiile iraţionale faţă de persoane sau structuri statale indică o boală grea. Cine îşi păstrază cumpătul, cine nu cântă cu turma e vândut, canalie, naiv sau duşman de moarte. Cine nu e cu noi e împotriva noastră. Atitudinea publică în faţa cazurilor Năstase, Ponta, colonei, Bruxelles a născut aberaţii pe care nu le mai credeam posibile, deşi, în sinea mea, îmi spun mereu că pojghiţa de civilitate şi morală a umanităţii crapă repede în condiţii de criză.

Degeaba am spus că judecarea şi condamnarea lui Adrian Năstase au fost fireşti şi necesare. Am aşteptat cu încredere acest verdict (care a şi venit). A fost cel mai bun semnal emis de Justiţie, că se face dreptate şi în România asta amărâtă, uitată de lume. Dar, dacă nu mi-am pus fular pătat cu ketchup la gât, să defilez în faţa casei din care un biet om ieşise pe targă, dacă nu am denunţat laşitatea ori viclenia fostului prim-ministru, degeaba.

M-au cumpărat pesediştii. „Nu vezi că îl salvează, că îl scot basma curată, eşti un complice nepermis de naiv." Am fost bombardat cu teorii ale conspiraţiei, cu demonstraţii irefutabile, am fost băgat în oală cu Miki Şpagă & Co. Degeaba am spus răspicat că sentinţa şi actul suicidal s