Canadiene, iar (4) Ca orice creştin adevărat, duminica trecută am fost la biserică. Ca orice român adevărat, aceasta se întîmpla, cu regretele subînţelese, după o lungă absenţă. Biserica este o capelă dintr-un pavilion al Universităţii Laval, unde-şi ţin slujbele cîteva confesiuni atît de diferite încît locul în care noi ne-am băut cafeaua de după slujbă, la demisol, este chiar cel în care musulmanii îngenunchează pentru a se ruga vineri seara, pe preşuri mici, cu faţa la Mecca. Părintele Adrian, ajuns în Québec în decembrie trecut, a ţinut o slujbă frumoasă. Eu eram puţin obosit. La un moment dat am avut impresia că o aud pe Vera, colega de birou iudeo-maghiaro-canadiană cu un rîs cu totul particular şi cu o teză despre ţiganii din Estul Ungariei (şi care îi necăjeşte pe studenţii români cu formule de genul rom - Romania, drept care ei o învaţă nişte formule de salut care-ar face-o aptă să traverseze cu fruntea sus Ferentarii). Nu era rîsul Verei - ci doar o maşină, demarînd scrîşnit. După slujbă, amicul Gelu M. - care ar avea numai calităţi dacă ar juca şi cărţi mai bine - ne-a invitat în Charlesbourg, la moşia lui Jorj R., viticultor şi unul dintre cei mai adevăraţi români pe care i-am văzut. De vreo două luni, Jorj - moldovean de baştină - este parte într-o afacere pusă pe picioare cu un quebechez (unul cu savoir faire-ul, al doilea cu banii): 11 hectare de pămînt aproape de inima oraşului. Nu credeam să văd la Québec o plantaţie de vie cu struguri copţi. Am văzut-o. Nu arăta tocmai grozav: trei hectare de viţă cam îmbătrînită, scoasă dintr-o pîrloagă de zile mari. Noii proprietari au gînduri mari: să întinerească via, să planteze meri, peri şi pruni. Eu am sugerat şi ceva gutui. Jorj a făcut un semn oarecare, pe care nu l-am înţeles. La demisolul fermei, nişte maşinării zdrobeau strugurii şi trimiteau mustul în bazine de oţel, iar resturile într-o camion