despre "a da bine pe sticlă" În seara de luni, 26 septembrie 1960, televiziunea americană făcea istorie - aşa cum se cade - fără să ştie. Politica şi mass-media intrau de mînă în spectacolul secolului, sub sigla cu valenţe hipnotice Live. În studioul nr. 1 al staţiei WBBM Tv din Chicago, Richard Nixon, vicepreşedinte republican în exerciţiu, şi democratul John F. Kennedy erau protagoniştii primei dezbateri electorale televizate. Recordul a venit de la sine: cele trei mari companii de televiziune, ABC, NBC şi CBS, şi cele mai mari patru posturi de radio naţionale au transmis în direct aceste 60 de minute istorice. Nixon avea să fie prima victimă. Lumina artificială nu a căzut deloc bine peste obrajii săi, iar stratul de machiaj l-a făcut să pară (pe ecranele alb-negru) pămîntiu la faţă şi uşor frankensteinian ori de cîte ori zîmbea (zîmbet care, la drept vorbind, nu a fost niciodată atu-ul său devastator). În contrast cu fruntea pomădată, bărbia i-a transpirat după primul sfert de oră. Kennedy a fost, însă, ca peştele în apă. Cu dezinvoltură, el a refuzat cu abilitate serviciile machiozei - cineva din staff îl sfătuise să o facă, plecînd de la ideea (justă) că o machioză adusă din culisele teatrelor nu-l va face mai credibil, ci dimpotrivă. Analizele din deceniile care s-au scurs de atunci consideră că această dezbatere a fost hotărîtoare pentru soarta votului din 8 noiembrie 1960 şi pentru victoria, surprinzătoare dar clară, a lui JFK. Şi totuşi, şansa Americii de atunci nu a constat în abilitatea junelui Kennedy, ci în absenţa acelor confuzo-enervanto-absconse reguli de emisie care au funcţionat acum în tele-campania românească, graţie CNA-ului. Ceea ce este mai zguduitor este că toată această şuşanea politică s-a născut din bune intenţii. În fond, dincolo de diferenţe decurgînd din sexul sau gabaritul moderatorilor-gazdă, emisiunile electorale ale principale