Razvan THEODORESCU
Cind mi s-a intimplat sa citesc mai demult, in colectia ziarului "Universul", sub data de 28 august 1931, stirea potrivit careia toti jandarmii romani trebuiau sa arboreze pe batista de matase a uniformei chipul regelui Carol al II-lea, aceasta imagine maoista "avant la lettre" m-a impacat, o data mai mult, cu propria noastra istorie. Traind din plin in mentalitatea tranzactionala despre care am mai scris cite ceva - si care va fi reprezentat virtutea salvatoare a unui neam latin, oriental si balcanic -, generatia care a precedat-o pe a mea (m-am nascut in penultimul an de domnie al "Craiului Nou", cum il numeau encomiastic multi dintre cei care l-au injurat apoi copios) a sacrificat din plin, chiar daca pe alocuri cu eleganta, pe altarul unui adevarat cult al personalitatii. Un cult fara de care, poate, Codreanu si Antonescu, Dej si Ceausescu nu si-ar fi cunoscut turiferarii, la nivelul cvasi-demential pe care in Europa nu l-au stiut decit dictaturile "clasice" ale veacului, pe meridianele stalinist, nazist si fascist.
Romanul "fin" si, mai ales, toapa de vaga extractie burgheza - si cu la fel de vagi pretentii intelectuale - l-au decretat pe Carol al II-lea un "personaj detestabil". Pe de alta parte nu este greu sa constati ca in ultimii ani, fostii supusi tacuti si cuminti ai regimului comunist, dar in care s-au aprins brusc, prin 1990, durabile sentimente monarhiste si carora le-a inflorit peste noapte convingerea ca democratia romaneasca dinainte de 1938, departe de paruieli si potlogarii, va fi fost comparabila intru distinctie celei britanice, se feresc ca dracul de tamiie sa faca cea mai nevinovata aluzie la cel care a fost, cu siguranta, cel mai cultivat, mai inteligent si mai charismatic suveran al dinastiei romanesti a Hohenzollernilor; dar care, nu mai putin, e drept, a instituit dictatura sa personala,