În iunie 1985 era cât pe-aci să mă număr printre cei îmbulziţi pe stadionul Petrolul din Ploieşti, la ultima superproducţie a Cenaclului Flacăra. Sursa: EVZ
Nu mai ştiu exact de ce n-am făcut-o, dar sigur nu din raţiuni ideologice: ori n-am avut bani; ori era chiar atunci admiterea la facultate, care cam pulveriza găştile din liceu, pentru că miza era mai mare decât azi, iar un pas greşit îţi ruina viaţa.
Fapt e că am ratat ocazia să depun aici mărturia prezenţei live în noaptea cu pricina, de la care i s-a tras bardului semi-mazilirea. Însă am fost în alte rânduri şi admit că Cenaclurile erau evenimente care ne înflăcărau, ca să zic aşa. Asta nu spune mare lucru despre calitatea lor în sine, ci mai curând despre starea noastră jalnică de atunci: un tineret cu vise şi aspiraţii, dar completamente provincial, ca mai toată scriitorimea şi cant-autorimea ce ne slujea, în lipsă de altceva mai bun, drept model. Păunescu, cu energia şi charisma reală pe care puţini confraţi ai lui le aveau, chiar dacă ar fi fost lăsaţi să se manifeste, a fost un poet interesant pentru o scurtă perioadă în tinereţe (şi curios, exact despre acea perioadă nu vorbeşte nimeni acum), dar care a intrat iute în zodia lui "simţ enorm şi văz monstruos". O fi fost înclinaţia lui nativă, încurajată de blocarea criticii într-un regim totalitar, factor ce a ruinat mulţi oameni de talent care şi-au pierdut astfel busola; sau o fi fost histrionism asumat, cine ştie.
Însă efectul a fost abandonarea artei autentice şi înrolarea în industria de kitsch (înţeles ca folosirea de simboluri culturale reale, dar în manieră inadecvată la context, repetitivă şi lipsită de originalitate, în cheie ieftină, teatrală şi sentimentaloidă) ce-şi revărsa produsele peste ţară. Comunismul însuşi nu a fost altceva decât un mare şi tragic kitsch social, dar cu flerul său de personal branding,