Vâlceanul este o adevărată enciclopedie, un om atipic, care are ce povesti, pentru el lemnul fiind „viciu” şi „dependenţa” de care nu va scăpa niciodată.

Spune că rădăcinile lui sunt pe malul Nistrului, pe lângă Cetatea Hotinului, a doua matrice stilistică, trunchiul, este pe malurile Begăi, Timişului şi a Bârzavei, iar capul, este aici, pe melaguri vâlcene. Fiu de chiabur, a rămas fără tată la vârsta de doi ani. „Tata a fost deportat, în anul 1945, în Siberia şi de atunci nu l-am mai văzut. Mama, Nadia, a murit pe când aveam şase ani, călcată de trenul în care circulam pe tampoane pentru a fi debarcaţi pe un câmp”, povesteşte cu o tărie de caracter extraordinară.

Ospătar, artist, director

Crescut de un văr, meşterul reconstituie cu lux de amănunte imaginile trecutului. A absolvit o Şcoala Tehnică de Construcţii, a lucrat la gater, a fost ospătar, a făcut Şcoala de Artă Populară, cântând la acordeon, Şcoala de Arte Plastice, ba chiar a făcut artă dramatică, jucând teatru pe scena Operei din Timişoara şi câştigând locul doi pe regiune. A absolvit Institul de Stat de trei ani, devenid profesor de limba română, apoi şi-a completat studiile universitare, ani buni fiind director la şcola din localitatea vâlceană Goranu, unde i-a iniţiat pe elevi în arta sculpturii lemnului.

„La baza artei lemnului stă «dintele de lup»“

Doina, fosta colegă de facultate, i-a devenit parteneră de viaţă întâlnind-o după mulţi ani, din întâmplare, în staţiunea Govora. „Primul meu mentor a fost meşterul Nicolae Cernat, din Şugag-Alba.. Eram la o expoziţie de artă populară la Sala Dalles, din Bucureşti. «La baza artei lemnului stă dintele de lup»”, a spus bătrânul. Sculele care se foloseau acum 41 de ani în sculptura lemnului se folosesc şi azi”, spune meşterul, care ne arată un cuţit pe care l-a făcut din bisturiul unui medic şi un altul di