Victor Ponta a suferit cea mai cumplită înfrângere din cariera sa. Nici când dormea în Gare du Nord, la Paris, nu a fost atât de umilit ca vineri seara. Este meritul unei mâini de ziariști excepționali. Întrebările lor precise ca un ceas elvețian, tăioase ca oțelul suedez, dar elegante ca melonul britanic, l-au scos pe Ponta țâțâni.

Niciodată nu l-am văzut atât de disperat. Nu știa cum să scape din capcană: își mușca buzele, își zbura ochii în toate părțile, se fâțâia de pe un picior pe altul.

Spre final, masca de politician matur, tencuită în ani, cu migală și perseverență la școala de actorie Iliescu & Năstase, i se crăpase de tot. De sub ea se ițea mutra jalnică a unui țânc chelfănit pe maidan, care imploră: „Nu mai da, nene!” El, Arogantul, Sarcasticul, Zeflemistul, se năruise de tot, se topise ca Vrăjitoarea cea Rea din Oz, după ce a fost stropită cu apă.

Sub tirul necruțător al întrebărilor, Victor Ponta a arătat că a ajuns premier al României doar printr-un accident nefericit al istoriei. Până vineri se știa că e tufă la Economie. S-a demonstrat însă că habarnamismul său este universal. Constantin Dăscălescu, prin comparație, era un astru. Până vineri, bunul simț ne îndemna să credem că măcar la Drept Ponta se descurcă, dacă nu strălucit - doar nu e doctor! - totuși decent, de vreme ce a ajuns procuror. Aiurea! Știe tot atâta Drept câtă Sanscrită știu eu!

Dincolo de dezvăluirea surprinzătoarelor ascunzișuri ale ființei premierului, pe care, de aici încolo, ar trebui să le studieze mai degrabă psihanaliștii, episodul de vineri demonstrează două lucruri de o importanță capitală.

Primul este fragilitatea lui Ponta. Numai fațada e de el. În realitate, este un om slab, nepregătit și labil. Nu trebuie să-ți storci prea mult imaginația pentru a ghici care este poziția lui Ponta în fața unor șacali ca Mazăre, Oprișan, Dragnea. Și a înțelege c