Mircea Mihăieş: "Născut ardelean, crescut printre ardeleni, transplantat apoi în Banat, am o relaţie destul de confuză cu banii".
De pildă, nu-mi place să fac împrumuturi. Gândul că datorez bani îmi provoacă insomnii. Nu m-am îndatorat decât atunci când n-am găsit nicio altă soluţie. Spun aceste lucruri în perspectiva valurilor de isterie provocate de intenţia guvernului de a se împrumuta la FMI. Sigur, una e să iei credite ca simplu particular, alta în numele statului. Diferenţa e enormă. Şi anume, o diferenţă de risc. Eu, cetăţeanul nevoiaş, pot rămâne pe drumuri, înfunda puşcăria, ba chiar - cum s-a întâmpat în destule cazuri - să-mi leg ştreangul de gât.
Ce riscă statul - în cazul de faţă, statul român? Nimic. Absolut nimic. Vocile sparte ce denunţă dezastrele presupuse de împrumut vorbesc în numele unor interese precise: nu cumva balonul de aer astfel obţinut să îndepărteze ţara de buza prăpastiei. Adică de locul unde se bălăbăne nu de azi, de ieri, ci din moşi-strămoşi. Puţini sunt românii prin sângele cărora să nu curgă fierul topit al vorbelor lui Creangă: „Sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost!”. A, dacă eram vreo Elveţie, vreun Luxemburg, vreo Norvegie, vreun emirat îmbogăţit de pe urma petrolului, măcar ştiam ce riscăm. Dar aşa, ce-am avut şi ce-am pierdut?!
Fireşte că nu mila de ţărişoară vorbeşte în cuvintele deşucheate ale manipulatorilor de serviciu. Prin banii împrumutaţi, se micşorează perspectiva intrării ţării în colaps. Or, asta îi scoate din minţi. Excepţionali pescari în ape tulburi, îşi frecau deja mâinile la gândul că începe dezastrul şi se înteţeşte confuzia. Vă întrebaţi, desigur, ce interese au televiziunile oligarhice să amplifice tensiunea şi să aducă România în pragul balamucului. Simplu: într-o ţară intrată în derivă, în care instituţiile statului nu
