Dacă prostia ar durea, extratereştrii treziţi din somn de urletele noastre ar veni într-un suflet să vadă ce dracu ne-a înţepat (luându-le pâinea de la gură ăstora de la Discovery, care încă se mai întreabă dacă există). Semafoare, bariere, limite de viteză, nimeni nu-l opreşte pe teribilistul român să-şi ia zilele - şi, implicit, să-şi bată joc de ale celor care au rămas după el, să-l bocească.

N-am nimic cu omul ăsta care a murit în fălcile locomotivei, nici n-auzisem de el. Dumnezeu să-l ierte. Mă refer acum la toţi ceilalţi care, pentru că probabil n-au luat bacul, n-au aflat, săracii, că viteza este raportul dintre distanţa parcursă şi durata deplasării corpului. Şi că indiferent ce maşină ai avea (tâmpitule), există situaţii când şi Dumnezeu ţi-ar spune, onest cum e El, că dacă te mănâncă în locul acela, te scarpini şi uite-aşa pierzi controlul volanului. E destul de greu să tragi şi de pantaloni, şi de frâna de mână în acelaşi timp. Toată ţara plânge cu sughiţuri că miliardarii cu limuzine crapă din vina lor. Televizoarele arată ca nişte cavouri în care se face curat, reporterii mătură scamele, ca să vină alaiul cu defunctul în cârcă. Am stat cu sufletul la gură să vedem cum oameni care se cred Mika Hakkinen depăşesc nişte coloane de maşini nevinovate. Asta-mi aduce aminte de ăia care, pe vremea lui Ceauşescu, aşteptau să vină maşina cu parizer şi răsăreau ca popândăii din blocurile lipite de Gostat, se băgau în faţă şi spuneau că au copii mici acasă, deci au prioritate. După ce luau cuvenita bătaie de la cei care făcuseră cârcei acolo cu 22 de ore mai devreme, recunoşteau că, la vârsta de 61 de ani, copiii lor aveau deja 30 de primăvăruţe şi mâncau pe cont propriu.

Revenind la ale noastre, iarăşi spun, Dumnezeu să-i ierte pe proştii şi egoiştii care, înainte de a naviga cu 200 la oră spre destinaţie – cea veşnică, normal, că doar nu ne încurcăm c