Cineva important lipsește de la picnicul newyorkez.
Un război fără unul dintre combatanții puternici și aducători de adrenalină pare un război pierdut de mai toate părțile implicate. Probabil că Rafael Nadal, absent anul acesta în ultimul turneu de Mare Șlem al anului, întruchipează acel adversar cu care nu ai chef să te întîlneşti foarte curînd pe teren, dar toată lumea recunoaște cu respect și drag că, fără el, filmul e alb-negru.
Toamna se apropie, America nu scapă de ea, iar nostalgiile specifice finalurilor de vară includ și lipsa lui Nadal de la New York. Nici Olimpiada nu l-a văzut la față pe spaniol, campion de altfel la Beijing. Iar amintirea finalei jucate anul trecut la Flushing Meadows și pierdute în faţa lui Novak Djokovici pare mai îndepărtată în timp decît este în realitate. La fel, ba chiar și mai mult, și titlul american, obținut în 2010, cînd şi-a desăvîrşit Marele Şlem al carierei. Istorie americană, sincopată de un genunchi dureros.
Iar rivalii săi tradiționali întreabă de el, zumzăie neliniștiți. Formația nu e deloc completă și disconfortul absenței se simte, inexplicabil într-un fel. “Ce e cu Rafa, cît mai stă pe bară? Ne lipsește, turneul acesta e ca un Thanksgiving timpuriu și prelungit, iar unul dintre membrii dragi ai familiei a anunțat că nu vine la masă. Ar trebui să ne bucurăm, o șansă în plus pentru alții să ajungă cît mai sus pe tablou. Dar nu, nu e cazul, omul chiar ne lipsește. Nu este, Doamne ferește, nici o tragedie, nici pentru el, nici pentru noi, nici pentru US Open, dar faptele sînt fapte şi dorul e dor. OK, poate cîțiva dintre noi, băieții din ATP, sîntem un piculeț ipocriți, dar doar puțin. Per total, rachetele nu ies anul acesta la numărătoare”.
Genunchiul stîng este dușmanul cel afurisit al dușmanului iubit. Mai precis, o afecțiune rară, numită sindromul Hoffa, ceea ce, tradus, înseamnă o acumulare d
