Dinu Săraru şi Cartierul Latin Dacă cineva le-ar fi spus parizienilor că vor prînzi cu o supă chioară, două felii de brînză şi un ersatz de cafea, fără vin şi cu pîine drămuită (din moment ce multe dintre brutăriile din oraş aveau în geam cuvintele Închis din cauza lipsei de făină şi a lemnelor de foc ), ar fi primit ironii crunte, chiar şi cu cîteva luni mai înainte. Dar exact aceasta era situaţia acum 60 de ani, la începutul lui 1945 - în ianuarie, Parisul traversa cea mai neagră criză şi cea mai friguroasă iarnă din trecutul său proaspăt; Sena era îngheţată din mal în mal, urcatul străzilor în pantă spre Sacré Coeur era treabă de alpinist, prin piaţa Les Halles bătea vîntul (la propriu şi la figurat), noaptea lătratul în pustiu al cîinilor de companie se auzea de la Porte de Clignancourt, din nord, pînă la sudica Porte d'Italie, iar ziua cîinii de pază ai redescoperitei democraţii mîrîiau şi ei a pagubă - din cauza lipsei de hîrtie, toate ziarele apăreau în format mic; chiar şi pe aceste foi de-o şchioapă, venirea unui transport cu lapte condensat de la americani făcea titluri mari. În acest rece peisaj, pe 19 ianuarie, imediat după miezul zilei, în inima oraşului - pe Île de la Cité - era programată deschiderea unui foarte aşteptat proces. Nu soarta unui om era în joc, ci însuşi l'avenir de la France! Nu un simplu nume apărea pe afiş, ci renumele postbelic al întregii intelocraţii pariziene! De înţeles, atunci, că sala mare de judecată din Palais de Justice se umpluse încă de dimineaţă; bărbaţi de primă mînă, din aristocraţie, cîţiva plebei norocoşi veniţi la căldură sau doamne cu pălării noi, toţi intraseră ca la teatru - un nou act în drama destinului naţional! La loc de cinste în băncile de lemn erau ziariştii, mai toţi între douăzeci şi treizeci şi ceva de ani, reprezentînd mulţimea de gazete ce se revendicau a fi ale Rezistenţei. În ziua despre care v