Și pe la cimitire se întâmplau lucruri interesante. Acolo era o lume cu regulile ei și cu multe secrete. Un cititor
M. Voicu, Bucureşti: „Mătuşa mea, o femeie care m-a crescut, a murit în anul 1986. Eu am îngrijit-o. În ultimii ei doi ani de viaţă a vrut să meargă la un cămin de bătrâni. Nu se mai putea descurca singură. Am reuşit să îi găsesc un aşezământ civilizat. Ea avea şi pensie mare şi cei de acolo au acceptat-o destul de uşor. S-a stins destul de liniştită şi eu eram împăcat cu asta. Mătuşa a prevăzut toate problemele legate de înmormântarea ei.
Avea loc de veci tocmai la Cimitirul Sf.Vineri, îşi şi scrisese numele pe cruce. Mi-a spus din timp cum va trebui să fie îmbrăcată în coşciug şi mi-a lăsat chiar şi bani pentru parastas, pe care ea l-a dorit la restaurantul Mercur, din Pasajul Victoriei. Mătuşa a avut o funcţie importantă în cooperaţia meşteşugărească. Fusese şefa multor borfaşi pe care i-a crescut cu atenţie, i-a protejat şi i-a ajutat să devină bogaţi discreţi.
La înmormântare a fost multă lume. Se întâmpla în luna martie din anul 1986. erau cam minus 20 de grade Celsius. Maşinile nu circulau. Atunci Ceauşescu oprea circulaţia în sezonul rece. Aveau drept de a ieşi pe stradă doar autoturismele de stat care aveau numărul de înmatriculare de culoare galbenă.
Din prietenie pentru mine, la înmormântare, a venit şi un miliţian de la Capitală, un sergent major care lucra la moravuri. Mi s-a părut un gest frumos. Coşciugul a fost coborât în pământ şi eu am mai rămas puţin. El stătea lângă mine şi a scos o sticlă plină. I-am spus să aibe răbdare pentru că totul era stabilit să mergem la restaurant pentru parastas.
El mi-a spus însă că în sticlă este gaz şi va da cu el pe flori, ca să nu se fure. Eu nici nu observasem că, la aproximativ 100 m de mormânt, stăteau nişte bronzaţi care aşteptau. Datorită lui am înţeles şi de ce stăteau.