200 de goluri pentru cauze bune. Aşa e Dănciulescu, nu păstrează momentul de glorie pentru sine

Lumea fotbalului nu se întrece în gesturi frumoase. Se măsoară mai degrabă în ocale materiale, salarii, contracte, transferuri, goluri, trofee. Glorie sau nu. Un univers în care vin şi din care pleacă trenuri. Acum e prea devreme, peste cinci minute s-a făcut deja prea tîrziu. Nu ai timp de compasiune, de duioşie, de sensibilitate.

Săptămîna trecută, un fotbalist s-a oprit pentru un moment şi a donat tricoul în care a înscris golul cu numărul 200 din cariera sa. Ionel Dănciulescu şi-a oferit bucata dragă de echipament pentru un băieţel de un an şi jumătate care suferă de anemie Blackfan Diamond şi are nevoie de transplant de măduvă. Şi-a pus şi colegii de echipă să-l semneze, iar acum tricoul îşi aşteaptă cumpărătorul, pentru ca o viaţă fragedă şi începută dezarmant de prost să aibă o şansă.

Simplu, nu? Mai simplu decît toate schemele, tactica, presiunea înaintea unui derby, tensiunile cu galeria. Mai uşor decît cantonamentele, deplasările, decît toate victoriile şi eşecurile de pe pămînt. Mai uşor decît începuturile sau finalurile de carieră. Iar Dănciulescu cunoaşte cel mai bine acest sentiment, pentru că nu se află la primul gest cu parfum caritabil.

Ştie că eşti cineva şi cînd ajuţi, nu doar cînd te clădeşti pe tine însuţi. Mai mult decît atît, a început să devină obligatoriu ca aceste acte de bunătate şi de implicare să fie făcute cunoscute atunci cînd sînt săvîrşite. Să afle lumea întreagă că exemplele pozitive se adună puzderie şi să le urmeze.

Modestia anonimatului pare apreciabilă în multe circumstanţe ale existenţei, dar nu înseamnă nimic în comparaţie cu popularizarea şi rezolvarea cauzei. Nu se găseşte loc de discreţie într-o ecuaţie, şi ea la fel de simplă, dar îngrozitor de crudă: ai bani, trăieşti, nu ai bani, mori.

Cînd Tu